în centrul Braşovului s-a înălţat un minisat, cu ferestrele luminate de bucuria tradiţiei româneşti autentice. Fără case şi fără acareturi.

Se numeşte "Sfântul Andrei". Iniţiatorul lui, profesorul Ioan Sorin Apan. Locuitorii lui, tineri ai Braşovului, elevi ai Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" .

Cine ar fi crezut că la cel mai cunoscut dintre liceele braşovene, tinerii, atraşi cu precădere de plăcerile efemere ale unor încropeli culturale de conjunctură, vor ajunge să îşi dedice timpul şi străduinţa învăţării cioplitului în lemn, cusutului de covoare, iconografiei, încondeierii de ouă, studierii colindelor ?

Cel ce a reuşit această performanţă, alcătuind ateliere de lucru, organizând tabere de creaţie, străbătând cu elevii lui sate uitate de lume, în sesiuni specifice sărbătorilor tradiţionale, este un profesor cu har incontestabil, un model de dascăl contemporan. Se numeşte Ioan Sorin Apan.

Am purtat un dialog cu acest făuritor de suflete şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana. în centrul Braşovului s-a înălţat un minisat, cu ferestrele luminate de bucuria tradiţiei româneşti autentice. Fără case şi fără acareturi.

Se numeşte "Sfântul Andrei". Iniţiatorul lui, profesorul Ioan Sorin Apan. Locuitorii lui, tineri ai Braşovului, elevi ai Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" .

Cine ar fi crezut că la cel mai cunoscut dintre liceele braşovene, tinerii, atraşi cu precădere de plăcerile efemere ale unor încropeli culturale de conjunctură, vor ajunge să îşi dedice timpul şi străduinţa învăţării cioplitului în lemn, cusutului de covoare, iconografiei, încondeierii de ouă, studierii colindelor ?

Cel ce a reuşit această performanţă, alcătuind ateliere de lucru, organizând tabere de creaţie, străbătând cu elevii lui sate uitate de lume, în sesiuni specifice sărbătorilor tradiţionale, este un profesor cu har incontestabil, un model de dascăl contemporan. Se numeşte Ioan Sorin Apan.

Am purtat un dialog cu acest făuritor de suflete şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.

în centrul Braşovului s-a înălţat un minisat, cu ferestrele luminate de bucuria tradiţiei româneşti autentice. Fără case şi fără acareturi.

Se numeşte "Sfântul Andrei". Iniţiatorul lui, profesorul Ioan Sorin Apan. Locuitorii lui, tineri ai Braşovului, elevi ai Colegiului Naţional "Andrei Şaguna" .

Cine ar fi crezut că la cel mai cunoscut dintre liceele braşovene, tinerii, atraşi cu precădere de plăcerile efemere ale unor încropeli culturale de conjunctură, vor ajunge să îşi dedice timpul şi străduinţa învăţării cioplitului în lemn, cusutului de covoare, iconografiei, încondeierii de ouă, studierii colindelor ?

Cel ce a reuşit această performanţă, alcătuind ateliere de lucru, organizând tabere de creaţie, străbătând cu elevii lui sate uitate de lume, în sesiuni specifice sărbătorilor tradiţionale, este un profesor cu har incontestabil, un model de dascăl contemporan. Se numeşte Ioan Sorin Apan.

Am purtat un dialog cu acest făuritor de suflete şi cu două dintre elevele sale, Diana Popescu şi Ruxandra Ana.

Adrian Munteanu: Cum ai ajuns în cadrul minisatului "Sfântul Andrei" ?
Diana Popescu: A fost o pură întâmplare. Când eram în clasa a IX-a, minisatul a organizat un concurs numit "Miss Etno", în cadrul căruia mai multe fete răspundeau la un chestionar referitor la tradiţia românească, pornind de la port, cântece, poezii, balade populare. Totodată se făcea o paradă a costumelor populare, pentru ca fetele să le poată recunoaşte. Din întâmplare am fost aleasă să prezint un costum popular. Apoi a venit perioada Crăciunului, când mergeam la colindat, şi am fost atrasă de ceea ce însemna această latură a tradiţiei. în acelaşi timp, m-am apucat şi de cioplituri în lemn, în cadrul unui atelier condus de maestrul Nicolae Purcărea. Aşa s-a sedimentat, uşor-uşor, relaţia mea cu minisatul.

A.M.: Erai pentru prima dată îmbrăcată într-un costum popular ?
Diana: Da, pentru prima dată. A fost un sentiment ciudat. Apoi, pur şi simplu, a devenit o parte din mine. Adevărul este că acum mă simt foarte bine şi în largul meu atunci când îmbrac un costum popular. S-a întâmplat să particip la un concurs la care, înainte, aveam nişte emoţii grozave. Când am fost în costum, am reuşit să fiu acolo eu însămi şi să mă pot exprima. Este un sentiment greu de descris. Probabil se datorează semnificaţiilor elementelor care sunt pe acel costum şi care vorbesc despre importanţa tradiţiei.

A.M.: Tu îţi cunoşti bine colegii. Hai să recunoaştem că cei mai mulţi dintre ei nici nu vor să audă de arta populară, în general. Li se pare ceva învechit şi de pe altă lume. Ce ai simţit tu, cum ai reacţionat, gândindu-te numai că părerea colegilor tăi este alta decât aceea pe care tu ţi-ai format-o ?
Diana: Sincer, nu m-am gândit foarte mult la aspectul acesta, pentru că, până la urmă, fiecare om are individualitatea sa şi are dreptul de a gândi ceea ce doreşte el. Probabil că au această părere în necunoştinţă de cauză. Chiar aveam nişte discuţii cu unii dintre ei, din care ne-am lămurit că tot căutăm noi răspunsuri, în filozofia indiană, în tot ce aparţine altei ţări, şi considerăm că este mai bun, dar noi niciodată nu ne-am întors să vedem ce este în cultura noastră. Pentru că uneori găseşti răspunsuri acolo unde nu te aştepţi şi pot fi chiar aici, lângă tine, dar noi nu ştim să le vedem.

A.M.: Dacă stai să te gândeşti la activitatea ta de până acum, ce răspunsuri ai găsit ?
Diana: Este greu de descris în cuvânt, pentru că răspunsurile vin sub forma unor sentimente, unor trăiri, şi acest lucru face imposibilă exprimarea în cuvinte. Cuvintele sunt mult mai jos decât sentimentele. Pur şi simplu am găsit o bucurie de a trăi. Este o bucurie de a trăi în ceva care, paradoxal, pare mort. Pentru că tradiţia românească, trebuie să recunoaştem, o lăsăm încet să moară, din cauza lipsei noastre de interes. Ca să revenim, e o bucurie de a fi cu ceilalţi, o bucurie de a afla lucruri noi, a căror importanţă o intuieşti. Este ceva inexplicabil, o căldură interioară.

A.M.: Ruxandra, probabil că, în cazul tău, s-a produs altfel întâlnirea cu minisatul "Sfântul Andrei" ?
Ruxandra Ana: Am ajuns în minisat dupa prima oră de dirigenţie, pentru că în clasa a IX-a am avut norocul să-l avem pe domnul Apan diriginte. El preda fizica şi religia. Am văzut o casetă cu un filmuleţ despre minisat, făcut cu elevii mai mari. Ni s-a povestit cam ce înseamna. Nu înţelegeam foarte bine, pentru că e greu să-ţi dai seama ce înseamnă pentru alţii până nu trăieşti tu singur experienţa asta. Cred că am mers mai mult pe intuiţie, adică am simţit că s-ar putea să-mi placă şi am zis să fac în primul rând o încercare, pentru că era ceva inedit, nu purtasem un costum popular.

A.M.: Când v-a spus domnul Apan despre existenţa minisatului, în cadrul orelor de fizică ?
Ruxandra: în orele de fizică, de dirigenţie, în pauze şi, pe urmă, când am început să mergem la minisat, discuţiile au continuat. Am aflat, puţin câte puţin ce înseamnă, şi din ce ne-a povestit domnul Apan , dar şi din experienţa noastră, pentru că îţi dai seama ce înseamnă minisatul atunci când înveţi să trăieşti acolo şi să-i descoperi spiritul.

A.M.: Consideri că, după terminarea liceului, vei îmbrăţişa o profesie care să mai aibă tangenţe cu ceea ce aţi făcut voi ?
Ruxandra: Sper din tot sufletul că da, pentru că ceea ce am făcut noi se leagă foarte mult şi de ce vreau eu să fac în viitor. Vreau să merg la filologie şi acolo, inevitabil, vom studia şi folclor şi o să mă ajute foarte mult tot ce am făcut la minisat.

A.M.: Să presupunem că tu ţi-ai găsi o altă profesie care să nu aibă legătură cu preocupările speciale din liceu. Consideri că vei rămâne cu ceva din această activitate ?
Ruxandra: Bineînţeles. în primul rând îmi vor rămâne amintirile. Ceea ce am experimentat la minisat şi ceea ce am trăit, nu cred că voi putea uita toată viaţa. Apoi, am învăţat să mă cunosc pe mine puţin câte puţin. Probabil că am prins un pic mai multă încredere în mine decât aveam înainte şi lucrurile astea nu au cum să nu-mi rămână.

A.M.: Cum se desfăşoară activitatea la minisat, cât aveţi voi de muncit acolo ?
Diana: înainte erau întâlnirile foarte dese, poate chiar zilnice. Acum au devenit mai rare. înainte aveam un sediu stabil în cadrul Colegiului Naţional "Andrei Şaguna". Aveam întâlnirile pe ateliere, adică făceam cioplituri în lemn, iconografie şi, bineînţeles, atelierul de folclor. Ne întâlneam mai mult din dragoste, cel puţin odată pe săptămână, cântam, ne simţeam bine, făcea fiecare ceea ce îi plăcea să facă. Niciodată nu ne-a impus cineva să venim, pentru că altfel nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, dacă nu am fi devenit reticenţi. întotdeauna am simţit că aveam libertatea de a alege.

A.M.: Există o parte teoretică şi una practică a activităţii ?
Ruxandra: La început nu prea existau segmente teoretice, pentru că ar fi existat riscul să ne plictisim şi să întoarcem spatele minisatului, dar după ce am început să mergem în teren, să colindăm, să participăm la concursuri, normal că trebuia să avem şi o pregătire teoretică, ca să înţelegem ce facem şi, mai ales, de ce făceam lucrurile pe care le făceam. Am început să citim. Aveam la început foarte multe întrebări şi a trebuit să ne întoarcem la domnul profesor şi să-i spunem : "ştiţi, am citit nu ştiu ce, dar am nelămuriri". Totdeauna am primit explicaţii, dar niciodată n-a fost o relaţie profesor-elev în sensul convenţional, adică să punem o întrebare şi să aşteptăm un răspuns şi atât. întotdeauna se legau discuţii şi ajungeam dintr-un domeniu în altul, aproape fără să ne dăm seama, iar discuţiile se prelungeau mult timp.

A.M.: Mi-aţi povestit despre activitatea de cioplit în lemn şi de execuţie a icoanelor pe sticlă. Cât de departe aţi ajuns în aceste domenii ?
Diana: Nu cred că trebuie să ne gândim neapărat la performanţă, să intenţionăm de acum să vindem sau să expunem tot ceea ce am făcut. Eu una nu mă pot despărţi de obiectele pe care le-am făcut. Simt că pun în ele o parte din mine şi le dau numai persoanelor foarte apropiate. Cât de bine fac lucrurile pe care le fac nu pot eu să spun. Mie îmi plăcea un lucru pe care ni-l spunea domnul profesor : ţăranii nu aveau linie dreaptă. Nu poţi să spui că ceea ce ai făcut ţi-a ieşit perfect. Este, până la urmă, individualitatea ta pusă acolo. Modelele sunt aceleaşi, dar tu alegi cum să le împleteşti, tu alegi cum să le faci. A te exprima pe tine prin intermediul unor obiecte, aceasta este performanţa la care ajungi.

A.M.: Obiectele pe care le lucraţi, daca nu le înstrăinaţi, le veţi folosi în interesul vostru, vor rămâne aproape de voi ?
Ruxandra: Cu siguranţă. Le păstrăm pentru că sunt o parte din trecutul nostru la minisat.
Ioan Sorin Apan: Toate obiectele constituie trena lor culturală, urma pe care o lasă şi care-i urmează, în acelaşi timp.

A.M.: Totuşi, aţi deschis expoziţii. Cum aţi simţit că sunt receptate lucrările voastre?
Diana: Ultima expoziţie a avut loc la Muzeul de Etnografie şi oamenii care calcă acest prag ştiu ceva sau vor să afle ceva. în acest moment, normal că obiectele noastre au fost primite cu un alt ochi. Probabil că a fost şi o teamă. Erau destui oameni specializaţi pe aceste domenii, dar tocmai de aceea, ne-a impresionat că munca noastră a fost apreciată. S-a apreciat mai ales că nişte copii - pentru că la 18 ani tot asta suntem -reuşesc să facă aşa ceva şi, în primul rând, vor să facă aşa ceva. A fost o mândrie a noastră, pentru că este de întrebat câţi copii la vârsta noastră au putut să realizeze cât am realizat noi ?

A.M.: Dintre sculptura în lemn şi pictura pe sticlă, ce ai alege ?
Ruxandra: Am ales deja pictura pe sticlă. Tot aşa, intuitiv, aşa cum am făcut la început mai toate alegerile.

A.M.: Sunt unii dintre colegii voştri care se descurcă mai greu cu execuţia practică a lucrărilor ?
Ruxandra: Nu cred că e vorba de nici un fel de înclinaţii. Cel puţin eu nu am nici o înclinaţie spre desen. Suntem aproape destine paralele, dar pentru asta nu contează. Atunci când ai modelul în faţă, şti ce culori trebuie să foloseşti, există cineva din afara ta care te îndrumă să le foloseşti şi nu trebuie să ai nu ştiu ce talent extraordinar.

A.M.: Pe ce insistă mai mult domnul profesor în întâlnirile voastre? Pe partea de cunoaştere a folclorului în ansamblu, pe partea de sculptură, pe partea de icoane...?
Diana: Categoric pe partea de cunoaştere a folclorului în totalitate. în primul rând, domnul profesor ne-a dat o educaţie, ne-a deschis un drum, pentru că noi eram, într-adevăr, total necunoscători. Dumnealui a fost acela care ne-a învăţat de ce facem ceea ce facem, ne-a întregit universul, pentru ca să faci ceva fără să ştii de ce îl faci ar fi inutil.

A.M.: Asta înseamnă că el nu participa la intalnirile voastre cu caracter practic ?
Ruxandra: întotdeauna am fost împreună. Un aspect important este comunicarea şi relaţiile care s-au stabilit între noi, pentru că - dincolo de ceea ce învăţam, ce citeam şi ce lucram la minisat - eram tot copii în clasa a IX-a care descopereau rădăcinile. Prieteniile de la minisat vor rămâne peste timp. Nu pot să garantez că o viaţă, dar oricum o să rămână în timp. Vin la minisat foşti elevi care acum sunt studenţi sau absolvenţi. Mulţi se întorc la minisat.

A.M.: Domnule profesor, ştiu că la început aţi avut o pregătire ştiinţifică ?
Ioan Sorin Apan: Am făcut fizica. Am terminat-o la Bucureşti, la Măgurele, în 1981 şi am fost profesor de fizică timp de 15 ani. în 1993 m-am înscris la Facultatea de teologie ortodoxă de la Sibiu, pe care am terminat-o în 1997. Când s-a introdus religia în licee, am putut preda şi religia. Cred că ştiu unde bate întrebarea dumneavoastră. Mă tot întreabă unii cum se împacă teologia cu fizica, pentru că există o prejudecată moştenită dinainte de '89, conform căreia ştiinţa şi religia ar fi într-o relaţie antagonică. Răspunsul imediat pe care-l dau este că există o relaţie de complementaritate. Fizica studiază, în fond, creaţia, teologia încearcă să-l cunoască pe creator. Trebuie să spun că e un exerciţiu cultural deloc comod şi că, în parte, prejudecata dinainte este justificată, pentru că ştiinţele care se bazează pe matematică sunt constituite pe o altă paradigmă, mentală şi culturală, alte postulate de bază decât viziunea teologică sau filozofică. Acestea sunt paradigme mentale care, atunci când formulează aceleaşi propoziţii, se bat cap în cap. Ori, trebuie să ai un instrument sau un vehicul cultural de trecere, de transmutaţie şi să ştii întotdeauna ce propoziţie formulezi, în ce parametri, ca să fii crezut. Aceasta a fost problema mea cea mai mare ca profesor şi am încercat să le explic puţin şi elevilor mei faptul că în planul de învăţământ mai multe paradigme culturale vin, de obicei, în contradicţie. Am avut deseori discuţii şi în cancelarie, pe aceleaşi întrebări fundamentale: de unde venim, încotro mergem? întrebările dintotdeauna ale spiritului uman.

A.M.: Dacă, în cazul dumneavoastră, drumul a pornit de la ştiinţa exactă spre teologie, pe mai departe încotro se îndreaptă?
Ioan Sorin Apan: Aşa cum se spunea în antichitate, că toate drumurile duc la Roma, există practic un drum al omului care te duce de la nefiinţă spre fiinţă, trecând prin cultură. Nu pot să trec peste părerea marilor oameni de cultură, care spuneau că domeniul cultural în care şi-au exercitat investiţia creatoare a fost un drum către Dumnezeu. Atunci când a fost bine făcut.

A.M.: în acest moment al dialogului, mi-ar trebui un raspuns la o întrebare banală: când şi în ce context a apărut ideea înfiinţării minisatului ?
Ioan Sorin Apan: De-alungul carierei mele didactice, am trecut prin mai multe etape, iar minisatul a avut anumite prefigurări. Am fost, la început, profesor în Maramureş, pe Valea Izei, la Bogdan Vodă. Acolo am avut o anume experienţă, cu un anumit tip de oameni. Acolo am descoperit toate izvoarele tradiţiei. Eu sunt maramureşean. Zece ani am copilărit în acea zonă şi asta a fost motivaţia pentru care m-am dus acolo, nu faptul că - aşa cum se credea în acea vreme - ajungi la ţară dacă ai o medie mică la absolvire. Un profesor adevărat trebuie să pornească din cel mai umil loc. Din fericire pentru mine, acel loc s-a dovedit unul imperial. Este chiar satul din care a plecat Bogdan Vodă de a întemeiat Moldova, în 1359. Acolo folclorul, tradiţia populară şi rădăcinile noastre etnice încă mai dădeau semne de viaţă. Asta a fost, pentru mine, un fericit punct de pornire. Apoi la liceul din Prejmer, judeţul Braşov, am încercat o experienţă didactică deosebită în acele vremuri, care a iscat destule discuţii. Am pus acolo în practică o idee care era la modă în acea vreme, aceea că fiecare profesor să amenajeze un cabinet de specialitate. Eu am făcut, între 1882 - 1886, pentru toată şcoala, nişte transpuneri plastice-didactice pe pereţi, cu pensula şi bidineaua. Ele încercau să reliefeze esenţa fiecărui obiect de studiu şi au fost realizate cu ajutorul unui grup de elevi la fel de entuziaşti ca şi elevii de la minisat.

Lucrările au stârnit mari controverse. în ele nu apărea figura Conducătorului. S-a ajuns până la Ministerul învăţământului. Pe de altă parte, Revista de Pedagogie agrea ideea. Totul s-a încheiat cu un triumf şi cu o recunoaştere a efortului nostru, a valorii culturale, a demersului întreprins. Cu grupul acela de elevi păstrez şi astăzi o relaţie vie. Cel puţin zece perechi dintre elevii de la Prejmer s-au căsătorit, iar eu i-am dus până la altar. Ei au constituit ceea ce s-a numit atunci Academia Platonică din afara zidurilor Braşovului.

A.M.: în Braşov, continuarea iniţiativelor dumneavoastră s-a produs la liceul "Andrei Şaguna". Poate că, dintr-un anume punct de vedere, este locul cel mai pretenţios şi mai puţin receptiv la asemenea preocupări care ieşeau din sfera disciplinelor de studiu impuse de programe academice. Cum aţi depăşit inerentele reticenţe şi dificultăţi de înţelegere ?
Ioan Sorin Apan: Când am venit la Şaguna am avut destule emoţii, mai ales pentru că elevii de aici, datorită selecţiei deosebite la care sunt supuşi încă de la admitere, mă puneau puţin pe gânduri şi mă obligau să mă întreb dacă voi fi în stare să-mi pun ideile în aplicare. Am privit venirea la Şaguna ca pe o provocare. Am acceptat-o într-un minut, la telefon, la invitaţia directorului, neştiind ce va urma, dar viitorul acestei opţiuni a confirmat că alegerea a fost bună şi din partea lor şi din partea mea. La urma urmei şi eu sunt şagunist. Am terminat acest liceu în 1976.

A.M.: Unde aţi învăţat folclorul, de unde vine această dragoste pentru el şi cum aţi ajuns să ordonaţi lucrurile într-un asemenea fel încât să deveniţi un om care predă folclorul românesc ?
Ioan Sorin Apan: Pasiunea îşi are începutul în copilărie. Mama mea era învăţătoare. Ţin minte că făcea dansuri populare cu copiii ei. Când ne-am mutat la Braşov a făcut acelaşi lucru. La Braşov am dat de un ansamblu de copii, "CRAI NOU", patronat de Ioan Corneliu Vasiliu, pe care ulterior l-am cooptat şi în pregătirea practică a unui segment din minisat. Lui îi datorăm învăţarea dansurilor, în forma autentică. Deşi sunt ani buni de când domnul Vasiliu nu mai este, minisatul poate ieşi cu aceste dansuri şi acum la public, alături de cântece, colinde şi lucrări practice.

Pe lângă atelierele menţionate, de un an de zile funcţionează şi un atelier de încondeiat ouă, dar la tehnica bucovineană standard. Mai avem un atelier de ţesut în război, condus de o creatoare de marcă, domnişoara Rodica Ispas din Avrig, aceea care a reprezentat România la Washington acum doi ani. Se adaugă un atelier extraordinar, acela de filmografie. Până acum am realizat mai multe scenarii folclorice devenite documentare artistice. Fetele au fost şi actriţe. Scenariile restituiau ceremonia agrară a cununii la secerat, strigarea peste sat de Paşti şi Sânzienele, un film extraordinar de o oră.

...

în numărul viitor al revistei veţi afla mai multe despre trăirile autentice ale tinerelor cu care am stat de vorbă şi vom contura profilul spiritual de excepţie al profesorului lor, Ioan Sorin Apan.

Adrian Munteanu