ALCATRAZ JUNIOR

 

Dedicat bunicii mele Elsa

 Dr. Păun Cornelia

 

           Elsa mergea gânditoare pe bulevardul central, când un bărbat mai în vârstă îi întrerupse visarea. Era domnul Lehrer .

 

-          Bună ziua ! Ce faceți ? o întrebă bărbatul.  La colegiul acesta sunteți profesoară? întrebă el.

 

-          Da ! îi răspunse Elsa.

 

-          Doamne, în ce-ai intrat ! Eu m-am îmbolnăvit de inimă, aici ! Aici este o excrocherie ! Se erijează în școală germană, dar în realitate nu doresc profesori din familie vorbitori de limba germană maternă, ca să nu vadă că ei nu vorbesc corect germana. Cei câțiva care vorbesc, că majoritatea nu știu niciun bob de germană ! Își bat pur și simplu joc de limba germană ! Vorbesc ”germana de baltă”. Directoarea minte în interviuri că nu vor să vină etnicii germani aici. În realitate, ea și clica ei nu-i dorește. Vrea să-și aducă doar oamenii ei, care nu cunosc deloc germană, dar să aibe avantajele unei unități de învățămînt germane, adică să poată stoarce bani masiv de la părinți, folosindu-se de acest lucru, explică bărbatul.

 

  -      Câți profesori sunt în școală etnici germani ? continuă el. Că directoarele nu sunt de niciun fel ! Una citește după slide-uri traduse de alții, în limba germană, cealaltă nici măcar atât. De aceasta nici nu le interesează să respecte drepturile acestei etnii și aduc pe unii, de cu totul și cu totul altă etnie. Profesoarele protejate de ele sunt toate cu ten măsliniu și păr negru ca pana corbului. Și nu vorbesc germana, deși le-a trimis la cursuri aranjate chiar de ele, acum, la o vârstă târzie pentru ele, de învățare a limbii germane materne. Oricum știi și tu, că nu pot vorbi niciodată ca noi, cei care am învățat limba germană de mici, odată cu româna. Una dintre profesoare, după trei ani de cursuri de limba germană, spunea la doi,  “zwei“, cum se citește cuvântul în limba română, adică  ”z v e i”. Iar profesoarele de germană din liceu, care nu au niciun respect față de acestă limbă și nicio moralitate, i-au dat proba de limba germană maternă ! Dar directoarea o consideră pe profesoară foarte bună și culmea, elevii nici nu-și dau seama, că nu știe germana ! Ca adult, nu poți învăța germana ca limbă maternă ! Dar se pare că doar cunoscătorii acestei limbi cunosc acest lucru ! Eu am stat și am lucrat cincisprezece ani în Germania. M-am întors doar acum, înainte de pensie. În plus , cei din liceu vorbesc și greșit ... Părinții însă nu sunt etnici germani sau cunoscători măcar de limbă germană. Nu-și dau seama ce învață copiii lor ! În școală sunt doar una sau două profesoare care cunosc această limbă bine, spuse bărbatul, cele care au făcut facultatea înainte de revoluție…

 

- Și una a ieșit anul acesta la pensie, continuă Elsa. Știu că și D-nul Heinrich , profesor din Germania, spunea același lucru în cancelarie, într-o discuție cu Otto, alt coleg, profesor din Germania. Discuția am auzit-o cu două luni, înainte de a muri. Spunea că profesorii din liceu nu vorbesc corect germana ! Și a și murit rapid, în condiții ciudate, care ar putea fi elucidate doar de vreo echipă CSI…Avea doar patruzeci de ani .  Și venise cu intenții bune în liceu, în urmă cu doi ani, să ajute la deprinderea corectă a limbii germane. Dar acest lucru i-a fost fatal  ! Apropo, vizionați serialele CSI,  domnule profesor ? Mie îmi plac foarte mult ! 

 

- Îmi pare însă rău de săracii elevi care nu au nicio vină , mai ales de cei care sunt într-adevăr foarte buni și care la altă școală ar avea toate șansele să progreseze, continuă Elsa discuția, nemaiașteptând răspunsul lui Lehrer. De mici au avut învățătoare necalificate, care nu le-au învățat bine noțiunile de bază, să scrie  corect, le-au învățat doar puțină limba germană greșit. Au fost interesate numai de a primi bani și cadouri scumpe de la părinți, dar nu au luat măsuri din timp privind comportamentul inadecvat al unor copii, care a evoluat cu vârsta, influențând astfel negativ și elevii buni la învățătură și cuminți, care ajung și ei în timp, ca ceilalți. Astfel, în loc să progreseze la învățătură, sunt victime ale directoarei și grupării sale, explică Elsa.  Părinții fac eforturi financiare și cred că copiii lor sunt tare bine pregătiți, dacă dau bani mulți, dar nu observă că ceea ce fac nu este bine și că urmașii lor merg pe o cale greșită. Cei fără școală nu observă, pentru că nu au această capacitate iar cei care chiar și-ar putea da seama, sunt prea ocupați cu serviciul, ca să vadă ce învață copiii lor la școală.   

 

       Elsa străbătu cu rapiditate bulevardul și intră pe străduța din capătul căreia se auzeau ca de obicei, strigăte și urlete puternice. Traseul era pentru orice biet trecător, o adevărată cursă cu obstacole. Străduța mică și îngustă era tapetată pe margini, cu autoturisme parcate unul lângă unul. Trebuia să o parcurgă cu atenție, pe carosabil, oprindu-se din loc în loc, pentru a face loc mașinilor care treceau, într-un singur sens. După două mașini, ghemuiți lângă scara unei vile, trei liceeni se opriseră. Doi se sărutau languros și al treilea se uita atent la ei. Elsa zâmbi gândindu-se la ciudățenia situației, apoi își continuă drumul , considerând că în ziua de azi nu mai trebuie să se mire de nimic.   În față, un copil mai mic, era tras puternic de mână de mama sa.

 

-          Hai mai repede ! Întârzii la ore ! țipă disperată femeia.

 

-          De ce să mă grăbesc, spuse liniștit copilul. Doamna învățătoare vine totdeauna la și jumătate ! Uneori chiar doar la a doua oră !

 

      Din față, un elev  venea dând repetat din mână , arcuind-o din încheietura cotului  în sus, continuu, în ritmul unui mecanism bielă-manivelă în funcțiune.

 

        Elsa ajunse imediat lângă poarta liceului. Trei fete stăteau cățărate pe gardul porții metalice, de care trăgeau cu putere. Una rămase cu o bară și un fir în mână. Demontase instalația video instalată de curând. Se uită întrebătoare la colegele ei :

 

– Și acum ce să fac ? Încercă să o pună la loc, fără reușită.

 

      În mijlocul curții, un băiat creol și grăsuț lovea cu furie în moalele capului,  toți copiii din jurul său, cu o paletă de ping pong. Altul, mai solid decât el, se agăța de tulpina firavă a unui pom, de abia crescut și îl scutura cu ură, aproape să-l rupă și să-l scoată din rădăcini.

 

-          Lasă-l băiețaș, îi spuse cu voce tristă omul de la pază. Ce ai cu pomul ? La vară o să ne ferească de soare  …

 

      Aproape de intrare, ca în fiecare zi, un bărbat cu figură de mafiot care se ocupă cu strângerea taxei de protecție, gras și vânjos, cu părul tuns periuță și fizionomie obraznică, colecta bani de la niște mame guralive. Era d-l Șnapanu, președintele comitetului de părinți. În cap, își  făcea preocupat calcule, să vadă cât îi rămâne din banii strânși de la părinți, acum. Că doar acesta era venitul său. De obicei, își păstra o mare parte din sumă, din tot ceea ce cumpăra. Trăia de pe urma părinților ! În plus, mai avea și o tipografie care scotea la negru, caiete în limba germană.  Directoarea și preferatele ei obligau părinții să le cumpere, aceasta fiind una din condițiile de obținere a notei de trecere, alături de taxa pe fiecare disciplină, sub formă de meditații . Meditații formale, la care de fapt nu învățau nimic.   

 

      Niște băiețași mai mici, de-a cincea care-i dăduseră târcoale, se făcură cu o pastilă mică și albă, pe care o pisară într-o hârtie, pe masa de ping-pong. Luaseră pe deget praf și-l linseră cu nesaț. Imediat îi înconjurară și alții din clasă, luând și  ei  din puținul ce-a mai rămas.

 

-          Vă dăm banii , domnule Șnapanu ! spuseră simandicos femeile ce-l înconjurau, ca și cum faptul că dădeau bani le-ar fi ridicat rangul. Noi nu am făcut școală la viața noastră și dăm oricât pentru copiii noștri, să facă o școală nemțească ! De asta îi îndopăm cu meditații, câteva ore zilnic ! Noi, așa vrem ! accentuară ele gândindu-se că așa le-a spus directoarea să spună . Ne luăm de la gură și eu și bărbatu’ și dăm oricât cereți !

 

          Câțiva elevi de-a noua se strigau între ei pe numele organului sexual, în limba română, așa cum vorbeau toți elevii din curte.

 

- Vai, dar ce urât vorbesc băieții aceștia ! exclamă o mamă iritată.

 

- Eu întotdeauna când aștept pe fiu-meu, aud în jur numai înjurături și cuvinte urâte , spuse o femeie durdulie și oacheșă. M-am obișnuit déjà .

 

-          De stres, doamnă, continuă alta, mândră, cu aere savante și figură de precupeață. Sunt stresați, de atâta învățătură  ! Să vedeți fetele de-aici, cum vorbesc ! Au venit la fiu-meu la petrecerea de ziua onomastică. După ce au băut bere cu vodcă, ce le ieșea pe gură … Ziceai că nu-i adevărat !  Și ce făceau ! E și una mai mică, săracă, că nu are ce mânca acasă și vine mereu pe la fiu-meu. Nu vă spun ce-i face pentru o bucată de pâine. Am găsit-o sub plapuma lui                fiu-meu, cu capul între picioarele lui…

 

-          Așa-i tineretul în ziua de azi, trebuie să-i înțelegem, replică alta, cu aere de cunoscătoare.  Toți vorbesc așa !

 

      Elsa știa însă mulți copii care primiseră educație de acasă și nu ar fi vorbit urât nici dacă ar fi fost puși de cineva. Dar nu și-a spus părerea. Femeile ar fi repezit-o, cu atitudinile lor de atotștiutoare !  

 

       În mijocul curții, acoperită complet cu beton, fără niciun petec de verdeață,- care nu ar fi rezistat cu copiii din curte - o bătrână înaltă, slabă cu fața bărbătoasă, de alcoolică, schimonosită de ură, amenința elevii să vină la ea la meditații,  că altfel nu-i trece. Părea de vreo optzeci de ani, datorită strâmbăturilor sale permanente și băuturii ! Era pensionara de limba germană, doamna Șmen. 

 

       La unul din pereții de beton, lateral, un băiețel mic și blond vorbea de unul singur. Se certa cu peretele. Elsa văzuse și altădată acest lucru, dar era mereu altul cel care proceda așa.

 

      În fața sălii de sport , roșu la față, cu ochii tulburi își clătina trupul într-un balans oscilant, profesorul de sport, d-l Țața. Acum nu bârfea, că nu avea cu cine conversa.

 

     Singurul treaz totdeauna, instructorul de judo spuse Elsei :

 

-          Nu mai vin la anul aici ! Sunt foarte răi și nu ai voie nici observații să le faci ! Te omoară cu zile ! Eu le zic “ micii ucigași ”, căci te distrug încetul cu încetul !

 

-          Nici eu nu mai rezist cu inima, la câte năzdrăvănii fac ! spuse necăjit, omul de la firma de pază.

 

      Instalatorul liceului îi salută în timp ce trecea neliniștit.

 

-          Sparg copiii ăștia, totul în jurul lor : vasele de WCi, instalațiile sanitare, scot prizele electrice, întrerupătoarele, nimic nu rămâne întreg  prin săli ! spuse cu necaz muncitorul.

 

           Paznica directoarei lipise cu aracet toate lucrurile decorative din jur, ca elevii să nu le rupă sau să plece cu ele acasă.

 

                 Pe ușa clădirii principale, ieși o femeie între două vârste, slăbuță, micuță, cu părul vopsit roșu intens, într-un sarafan roșu, scurt și strâns pe corp, cu ciorapi verzi. Sub sarafan, o helancă roșie cum se purta în anii ‘70. Din spate, cu silueta filiformă, părea foarte tânără. Doar ochii înconjurați de riduri îi trădau vârsta. Era directoarea liceului, doamna Pizzicato. Însoți targa pe care era luat un băiat cu salvarea, care tocmai parcase în fața ușii . Așa întâmplare nu era o raritate ! Era un eveniment aproape zilnic în liceu.

 

“Ufff ! “  iar trebuie să dau șpagă, să nu se mediatizeze cazul. Noroc că dau părinții copiilor, bani din gros ! Măsluiesc eu totul, că doar la aceasta mă pricep cel mai bine ! “ gândi Pizzicato. De atâta timp, avea déjà filiera. La inspectorat avea aranjat cu d-l Vulpoiu să interzică mijloacelor media să dea ceva rău legat de școală. Să scrie numai ce declară ea ! Și totdeauna apăreau numai știrile date de ea, nu cele reale ! Acelea erau interzise de mult …“I-am dat lui Vulpoiu bani la greu…“ gândi Pizzicato . “Așa că totu-i rezolvat ! “ Văzu apoi niște elevi de-a opta și se enervă văzând ce fac. Să nu ajungă și ăștia pe targă imediat, se gândi speriată Pizzicato. Nu că ar răspunde cu ceva, că doar este autonomie și poate face orice vrea ea, gândi ea, ci pentru că ar fi trebuit să plătească mai mult să ascundă evenimentele. “Doar la asta mă pricep cel mai mult de când sunt directoare. Și să fac șicane și lucrături pe la spate la profesorii nedoriți de mine …“  reflectă ea satisfăcută.   “Heee .. ce bună sunt la asta ! “ își spuse Pizzicato încântată de sine, ca de obicei.

 

- Nebuni ! Sunt nebuni de tot ! Urmăriți-i ce fac ! strigă apoi ea, turbată, la paznici.

 

     Paznicii fugiră spre ea speriați, să nu-și piardă locul de muncă.

 

Apoi doamna Pizzicato, ca o adevărată Brie din serialul “Neveste disperate“, își aduse aminte că trebuie să zâmbească și să spună ce copii cuminți sunt în școală. La fel ca personajul din film, care în societate se arăta ce fericită este cu soțul și în realitate l-a otrăvit fără scrupule, ca apoi să-i moară în brațe, fără ca ea să aibă vreo remușcare… 

 

            O fetiță brunetă cu părul creț și piele cafenie sărea de zor pe băieți și le smulgea fire de păr de la rădăcină. Băieții țipau cât puteau de durere. Iar fata râdea zgomotos.

 

             Un grup de preșcolari care se îmbulzeau cu putere, împing pe polițistul mai tânăr aflat împreună cu colegul său, în misiune de supraveghere. Era cât pe-aci să cadă pe jos. Copiii i-au urlat apoi în ureche, gata să-i spargă timpanele. 

 

            Trei fetițe cu aparate dentare urlau de mama focului de parcă le atacase cineva. Una blondă cu codițe , frumușică, alta cu fața plină de coșuri, înăltuță și una mai brunetă. De la zbierete, vinișoare sângerii au inundat instantaneu albele calote sferice oculare ale tuturor celor din jur: copii, părinți, paznici . Speriaseră fetele urlătoare chiar și pe polițiștii de la Criminalistică…

 

……………………………………………………………………………………………………

 

          Elsa își aminti de ele și de Ziua Poliției, când a fost invitată cu copiii și polițiștii     le-au oferit și cadouri.

 

          Când a ajuns lângă intrarea Charles de Gaulle a parcului Herăstrău, Elsa își dădu seama că nu stabilise un loc mai precis de întâlnire cu fetele și se îngrijoră. La Charles de Gaulle veneau elevi și profesori din toate școlile. Deodată, auzi niște țipete îngrozitoare și câteva  figuri alergându-se una pe alta. Le recunoscu imediat pe fete. Nu erau singure. Erau și cu părinții lor, pe care Elsa îi invitase  să participe la eveniment.

 

-          Dăm bani mulți la școală ! Prea mulți bani ! Ne iau și pielea de pe noi ! vociferau câțiva părinți nervoși.

 

       Polițistul cu cadourile îi spuse Elsei :

 

-          Știu care este situația cu liceul. Șefii și colegii mei polițiști au copii, care învață foarte bine, cuminți, nu ca aceștia, dar nu au fost acceptați  la această școală .

 

-          “Cred și eu“, se gândi Elsa, “Ce-i proastă Pizzicato, să vadă polițiștii ce excrocherii face ea în liceu. ? “

 

            Elsa își dădu seama atunci că într-adevăr nu este niciun fiu de polițist în liceu, nici de procuror, dar nici de vreun alt funcționar din ministere, ambasade, parlament. La orice altă școală sau alt liceu la care a fost, chiar la cele industriale sau de cartier, existau părinți directori în Ministere, ofițeri SRI...

 

       Un tată îmbrăcat într-un trening albastru intens, o întrebă pe Elsa rățoindu-se :

 

-          Ce cadouri le dau fetelor, că noi plătim bani grei la școală ?

 

-          Nu știu, răspunse încetișor Elsa. Nu am de unde să știu ce le oferă polițiștii. Au cumpărat cadourile din fondurile lor proprii…

 

             Elsa se gândi că, în loc să fie mulțumiți că primesc cadouri, că polițiștii au fost drăguți cu gestul lor, indiferent ce le-ar fi dat, părinții mai și comentează. Niște cărți pentru elevi erau chiar cele mai potrivite !. Și-apoi acțiunea la care participau nu avea nicio legătură cu banii ce-i dădeau ei Pizzicatei și clicii ei. Dar și aceasta înțeleseră greșit părinții ! Nu avea nicio șansă să le dea explicații, așa că tăcu.

 

      Fetele primiră cărți de Jules Verne.

 

-          Ce să facă cu astea ? continuă să întrebe nervos și obraznic bărbatul.  Noi vrem de mâncare ! continuă el. O ciocolată, o napolitană, ceva… continuă tatăl.

 

-          Dar sunt foarte interesante, încercă să-l convingă cu voce firavă Elsa. Chiar au ales foarte bine autorul !

 

-          Puteau și polițaii ăștia să le dea ceva mai bun ! Eu dau bani mulți la școală ! Mă seacă de bani ! continuă tatăl să-și verse năduful.

 

            Elsa ar fi vrut să-i explice că polițiștii făcuseră din proprie inițiativă un gest frumos. Cumpărară copiilor cărți din banii lor, înloc să-și cumpere lor ceva.  

 

      Fata bărbatului, clasa a cincea, cu figură de adultă, foarte înaltă, își dădea ochii peste cap și își arunca bărbia în sus , de parcă ar fi fost o vedetă. Chiar semăna puțin cu Meryl Streep, dar la patruzeci de ani. La școală stătea numai sus pe bănci, picior peste picior și nici nu asculta dacă vreo profesoară o ruga să se dea jos. Le mai și răspundea ceva obraznic, privind de sus, sfidător.

 

-          Soția mea e nemțoaică, glăsui bărbatul lăudăros, la fel ca fiica sa.  Am mers în Germania  și  m-am căsătorit cu o nemțoaică !

 

       Apoi zâmbi șmecherește mulțumit de minciuna spusă. “Într-adevăr“ gândi el  “ am fost în Germania la “furat de portofele“ și am venit cu bani mulți de acolo ! “  A mai fost însă și prin alte țări bărbatul. De acolo a primit bani și l-au trimis cu avionul înapoi în țară, numai să nu se mai întoarcă pe la ei. “Eeee …“ visă Vasilică Buzunărică, “tot acolo o să mă întorc. Acolo câștig bani la greu….“ “Și cu fii-mea vorbitoare de neamță, ce succes voi avea ! Bună investiție fac ! N-ar mai vedea nimeni cum îi dispare portofelul ! “ .

 

-          Și dumneavoastră cu ce vă ocupați ? îl întrebă Elsa curioasă.

 

-          Eu ? Eu nu lucrez. Mă întreține soția. Acum merg să fac condiție fizică, să alerg prin parc, până se termină ceremonia.

 

      Elsa îl studie atent pe bărbat. Nu era genul de bărbat pe care să-l considere  plăcut. Dar nu arăta rău la față, era chiar drăguț. “Poate să placă altor femei, mai puțin pretențioase ! “ gândi ea cu naivitatea copilărească ce o caracteriza, ca reprezentant pur al zodiei sale, care vrea să înțeleagă pe oricine, chiar pe oamenii  răi și micinoși. Avea și un avantaj  lucrul acesta. Aspectul ei copilăresc care se păstra cu înaintarea în vârstă era consecință a bunătății ei, a dorinței ei permanente de a ajuta oamenii, de a încerca să-i înțeleagă, a cinstei și  a dorinței de dreptate . Niciodată nu putea să aibă ură pe cineva, oricât rău i-ar fi făcut.

 

        Pe asfaltul din parc, polițiștii făceau prezentări de karate, cu figuri de autoapărare, pe grupuri de șase elevi. Elsa se duse și ea cu fetele. Era ceva inedit ! Nu mai văzuse așa ceva !

 

       Un bărbat puternic, cu figură sportivă le prezentă întâi ceva teoretic despre atacul fizic la persoană.            

 

      - Când sunteți atacate, țipați cu putere ! le explică el. Ați înțeles ? Vreți să încercați și voi, figurile de autoapărare ?

 

-          Eu, pot să țip ? întrebă nerăbdătoare fetița înaltă, cu fața plină de coșuri. Dar să știți că dacă țip eu, se sperie tot Herăstrăul  ! Eu tot timpul, țip la școală !

 

-          Noi toate țipăm , spuseră în cor celelalte fete.

 

             Instructorul de karate întrebă mirat :

 

-          Dar de ce țipați ?

 

-          Că așa țipă copiii ! îi răspunse răstit, cu tupeu, o fetiță blondă cu codițe și aparat dentar, întărind cuvintele și prin mișcări în sus și jos ale capului.

 

-          Așa țipă copiii ? se miră bărbatul. Și eu am o fetiță ca voi, dar nu țipă !

 

            Polițistul se retrase și nu le mai arătă figurile de karate. Era singura grupă la care a evitat prezentarea practică a figurilor. Elsa căută o explicație. “Probabil s-a speriat că fetele vor țipa atât de tare, încât s-ar fi crezut că s-a întâmplat vreun incident. Și era și presa pe acolo …  “ gândi ea.

 

            …………………………………………………………………………………………

 

          Elsa pătrunse pe holul clădirii. Era încă pauză. În fața sa , un lungan îl prinse pe altul mai pitic de gât, îl ridică în sus și-l strânse puternic . Mititelul se făcu violet.                     Elsa se sperie de ceea ce văzu :

 

-          Lasă-l te rog, jos ! îi spuse ea domol. Vrei să pățească ceva rău ?

 

-          Am văzut figura în filme, doamna și vroiam să văd ce se întâmplă , dacă pățește ceva ! râse sadic lunganul Știu exact locul de unde trebuie să-l prind !

 

       În sala de alături, d-șoara Lina Lingurar dădea meditații la pian. Nu prea știa ea bine să cânte, dar în școală totul era formal. Părinții erau obligați ca la aproape toate materiile să dea bani, sub formă de meditații, indiferent ce făceau la orele respective.

 

       Alături, ca de obicei, zgomotoși, elevii de clasa a noua își așteptau profesoara de română. Așteptau întinși pe jos, pe holul clădirii. De obicei stăteau o jumătate de oră. Câteodată mai venea și profesoara, Nuța Alutimpitu, încetișor, arcuindu-și trupul imens și bătrân, de pe o parte pe cealaltă. Elsei i se părea totdeauna când o vedea că seamănă cu “Fefeleaga” lui Agârbiceanu, după ce o văzuse cu o broboadă imensă ce-i înfășura capul și o fustă lungă și lălâie. “Era și profesoară de română. gândi Elsa. Ar putea fi chiar ea material didactic, la prezentarea nuvelei. “ Dar de obicei aceasta era ocupată cu meditațiile, prin cabinetele școlii și nu avea timp de orele la clasă. Așa procedau toți profesorii protejați de direcțiune și considerați model  !

 

     Era încă pauză. Elsa intră în sala de clasă. După ea, un băiat în cârje, cu piciorul bandajat, se chinuia să intre pe ușă. Nu era ceva neobișnuit în școală. Aproape în fiecare clasă era totdeauna câte un elev cu mâinile sau picioarele în ghips, mai ales iarna. Cum își dădea unul jos bandajul, își rupea altul din clasă piciorul sau mâna.

 

      Cum intrară , copiii se cățărară sus, pe bănci, pe mese, pe pervazurile de la geam, ca de obicei, că așa era obiceiul elevilor școlii.

 

      Elsa îi rugă rând pe rând, pe fiecare să se dea jos.

 

       O fetiță cu părul jumătate negru, jumătate vopsit blond, din clasa a șasea, veni și o privi drept în ochi pe Elsa, fixând-o și balansându-și capul, și o întrebă cu obrăznicie :

 

-          Doamna, dumneavoastră știți teorema lui Pitagora ?

 

      Elsa o privi mirată.

 

- Bineînțeles că o știu, de când eram în clasa a cincea ! Totuși nu se miră prea mult. Se aștepta să vină unul să o întrebe și dacă știe cât fac unul și cu unul. A ajuns demult la concluzia că elevii ce făceau meditații, credeau că ce deprind ei la aceste ore este ceva de excepție. Că alții nu cunosc ceea ce învață ei. Probabil că așa li se spunea de către cei ce-i meditau, că altă explicație nu ar fi putut fi. Unii mai obraznici, cu diriginta de germană, dar cam slabă în domeniu, la meditații erau trimiși să-i plimbe cățelul, să urineze afară, nu în casă.  Apoi, la ore elevii o întrebau pe Elsa, dacă ea știe ceva atât de grozav ca pronumele posesiv sau conjugarea verbului “haben“ .

 

- Sigur că da ! Din clasa a cincea ! Cunosc aceste lucruri și elevii de la secția română, când studiază limba germană ca a doua limba străină. Și învață conjugarea la toate verbele ! Eu le știu de atunci și nu le-am uitat niciodată !  le  răspunse  Elsa.

 

-          Mama mea e tot profesoară, la altă școală spuse lăudăros un băiat de-a opta cu figură de adult . Și mama vrea să se facă inspectoare, că o șicanează directoarea, continuă el . O proastă, doamna ! spuse el accentuând . Proastă, grămadă ! A fost femeie de serviciu și a făcut facultatea la privată acum., când sunt locuri câte vrei la facultăți ...  Și a titularizat-o una mai proastă decât ea  ! Mi-a spus mie mama, continuă cu năduf băiatul. Una sărăntoacă și de bani și de minte, venită dintr-un cătun din fundul Moldovei. Și mama este din Moldova, dar este deșteaptă ! Dar proasta asta vinde posturile de mulți  ani, ca pe legăturile de pătrunjel, la bucată. Înainte de revoluția chiar vindea în piață legumele altora, că părinții ei erau săraci, dar și puturoși. Nu vroiau să lucreze ! Că pe vremea lui Ceaușescu, toată lumea aveau serviciu. Stăteau într-o casă de chirpici și a făcut o facultate, la care nu se mai ducea nimeni, după revoluție. Acum Marina Fărăminte, că așa se numește proasta, poate cumpăra și clădirea ministerului, are parc de mașini, conturi bancare cu sume fabuloase și kilograme de bijuterii… De douăzeci de ani de când ia bani pe posturi… La început au luat-o unii văzând-o că-i proastă, să-și facă ei mendrele, dar știți proverbul  “cu prostul să nu te pui că-i a-l dracului“.  Marina Fărăminte i-a lucrat  și  le-a luat locul. Acum e ea capul mafiei. Toți se plâng , fac reclamații, dar nimeni nu-i face nimic.  A ajuns chiar să-și dea legi personalizate. Cei care le semnează, le aprobă fără a le citi conținutul ! Dar să știți că titularizează numai proști , doamnă ! continuă băiatul. Să nu audă de deștepți ! Că nu-i suportă ! Îi plac proștii și săracii, care se împrumută la bancă pentru un post de profesor, pe care-l plătesc toată viața. După ce și-au plătit și facultatea !  Vă  dați seama ce proști sunt , doamna ? Cred că nu-i ducea capul la învățătură și toată viața au fost marcați de asta ! Doresc și ei ca cei mici, să se joace de-a profesorul. Și Fărăminte este zâna care chiar le îndeplinește dorințele ! Pe bani, doamna ! Un post, un apartament ! Păcat de elevii lor pentru că îi învață tot ceea ce ei știau și făceau atunci când erau mici și se jucau de-a școala… Că mintea nu avea de unde să le crească ! Din ăia cu bani nu prea vrea Fărăminte să titularizeze ! Titularizează numai pe cei care sunt ca ea, adică fără  minte ! În altă țară.. și oftă necăjit băiatul,  ar fi fost demult la pârnaie și i-am fi trimis chiftele cu praștia ! Dar noi suntem în lumea a treia….  Dacă povestești cuiva, din altă țară, nici nu te crede că ar putea exista așa ceva, crede că ce-i spui este science-fiction.

 

-          Vedeți, de aceea visul meu este, și accentuă vorbind apăsat băiatul, să plec în Germania și să nu mai știu niciodată de țara asta ! Poate o să vin cu copiii când s-or face mari și o să le istorisesc câte ceva din nedreptățile trăite de mine aici !

 

-          Doamna, continuă băiatul vorbăreț, știți, noi suntem clasa a opta și nu facem ore de  română deloc, de matematică deloc și nici de germană. Cum dăm noi examenul de admitere în liceu ?

 

     Băiatul era, după părerea Elsei, unul dintre cei mai inteligenți băieți din liceu. Oricum era mult mai inteligent decât d-șoara Pilu, d-șoara Lingurar și alte colege asemeni lor. Nivelul lor intelectual era atât de scăzut, încât nu puteai purta o discuție inteligentă cu ele. Erau limitate la vorbire, ca și la gândire. Numai despre moda nouă la rochițele și pantofiori conversau. Și nu puteau scoate pe gură  decât bârfe și răutăți. La discuțiile între ele sau cu doamna Pizzicato, mare amatoare de așa ceva !

 

     Întrebarea băiatului era retorică, pentru că Elsa nu putea să comenteze nimic legat de cele spuse de acesta. L-ar fi întrerupt de la începutul convorbirii, dar îi era teamă că se duce careva să reclame că nu respectă elevul și nu-i ascultă opiniile.

 

     Știa că directoarea Pizzicato primea continuu reclamații de la părinți pentru profesorii care luau prea mulți bani pentru note, sub formă de meditați și le dădeau și note mici copiilor lor. Dar la aceste reclamații Pizzicato nu dădea curs niciodată. Le acoperea totdeauna, că doar avea și ea cotă parte din bani. Visul ei era să fie reclamați însă profesorii cinstiți, care nu luau niciun ban, care vorbeau limba germană din familie, erau profesioniști desăvârșiți și își făceau orele așa cum trebuie. Aceștia îi încurcau ei treburile ! Nu-i dorea în liceu, să nu vadă ce face ea în liceu, că ceilalți nu știu germană, că nu se duc la ore și iau și bani pentru note.  Să nu vadă că liceul este gol după ora cinci, că în orar, protejatele ei aveau ore și nu și le făceau. Cunoștea Pizzicato specificul liceului, că pentru un zece, aproape orice elev din liceu și chiar și unii părinți ar fi scris orice ea le-ar fi dictat. Îi manipula de minune ! Ca pe o masă de oameni, ce nu gândeau cu creierul propriu. Își însușeau spusele ei, indiferent ce prostie le-ar fi spus ! Se folosea de faptul că, foarte mulți elevi proveneau din familii dezorganizate, în care probabil că pățiseră multe nenorociri, care le-au marcat puternic psihic. Cele mai vizibil chinuite păreau fetele, ai căror părinți se recăsătoriseră și mai făcuseră un rând de copii, cu noua pereche. Acumulaseră multă ură în ele, pe care și-o afișau permanent, fără perdea.Tot timpul doreau să se certe, cu colegii, cu profesorii și chiar cu ele însele. La alții, părinții plăteau prea mult, făcând eforturi mari și reproșau permanent acest lucru copiilor, fapt care îi afecta puternic. În plus doreau și note mari , dacă se putea numai zece. Și pentru asta, mulți erau capabili de orice ! Chiar dacă odraslele lor nu știau nimic !  O profesoară mai în vârstă le-a spus odată, unor părinți, răspunzând la o reclamație, că le dă nota maximă dacă dau declarație în scris că vor nota zece chiar dacă copilul lor nu știe nimic, că nu-i interesează acest aspect…

 

      Era pauza mare, de douăzeci de minute.

 

-          Știți ce am pățit la Olimpiadă anul trecut ? continuă vorbărețul cu figură de om matur. Ni se dau subiectele și văd că toți cei din jurul meu scriau de zor. Apoi vine o profesoară, care cunoștea pe unii elevi din sală și  spune că s-au greșit subiectele. Vine cu altele noi și ne lasă să lucrăm. Știți ce s-a întâmplat, doamna ? Vecinii mei de bănci aveau subiectele bune din prima distribuire. Și lucraseră de la început la ele. Numai unii nu le aveam și pentru noi subiectele schimbate erau altele. La rezultate, elevii profesoarei ce schimbase subiectele erau primii pe listă.

 

          Elisa știa că la disciplina ce o preda ea, Pizzicato vorbise cu părinții să nu-și lase copiii la olimpiadă. La fel și la Informatică, că nu o suporta pe profesoară.

 

- Dacă ești prost ! îl tachină un băiat înalt, cu tenul închis la culoare și pletele vopsite. Se vedea că încercase un blond dar părul fiind prea închis la culoare, îl transformase într-un roșcat. Rădăcinile, de un centimetru se vedeau însă negre.

 

 - Te duceai și tu la olimpiada de germană și luai sigur, pentru că corectează chiar profesoarele din liceu. Sau la cea de română ! Acolo candidăm cu româna ca a doua limbă, că nu ne este maternă și luăm sigur. Suntem singurii candidați. Sau dai bani d-nului Cristișor de matematică și participi la o olimpiadă făcută de vreo firmă a vreunui părinte din liceu. Costă, dar cu banii, reușită sigură ! spuse cu emfază de cunoscător lunganul.

 

- Dar eu vreau să iau pe merit ! Doar de aceea învăț ! spuse celălalt băiat.

 

- Ei, trebuie să faci ca mine ! Eu mă meditez la germană cu aia mai tânără. Merg cu Lică, prietenul meu. Îi dau banii și ea ne trimite să-i plimbăm cățelul pe stradă, să facă pipi afară, nu în casă, explică băiatul înalt și negricios.

 

- Și ești prost ? îl întrerupse vorbărețul. Cu ce te alegi, dacă nu înveți germana ?

 

-  Cu o notă mai mare decât tine la germană, care într-adevăr înveți  și știi !. Tu ești prost că nu te adaptezi societății actuale ! Mie oricum nu-mi place limba germană. Părinții m-au înscris aici, fără să țină cont de părerea mea. Eu visez să plec în Anglia, la studii. Îmi place limba engleză, continuă lunganul.

 

- Ce îți place, că nici acolo nu ai note prea mari, spuse vorbărețul.

 

- Da, dar acolo nu mă meditez ! răspuse mândru băiatul.

 

   S-a sunat de intrare și Elsa le spuse elevilor să treacă în bănci.

 

    Ascultă un elev  și a vrut să-i treacă nouă, atât cât merita.

 

-          Primești nouă pentru ce-ai făcut ! spuse Elsa.

 

     În secunda următoare, copilul se schimonosi la față și căzu chinuit în genunchi, cu mâinile împreunate a rugă , întinse spre ea, plângând sfâșietor,  zvârcolindu-se și tremurând din tot corpul său firav.

 

           Nu era prima oară când vedea așa ceva, iar scenele o impresionau. Era ceva obișnuit printre elevii liceului, dar printre cei cuminți și care învățau. Unele fete, care nu doreau să învețe, făceau însă crize de isterie cu plânsete și sughițuri, combinate cu amenințări cu Pizzicato. Ceilalți năzdrăvani aveau altă metodă -  amenințări, urlete, mugete și țipete în grup de peste treizeci de elevi. Aceștia nu trebuiau nici să învețe și nici să stea cuminți. Nici nu puteau ! Aveau toți zece pe linie și burse de merit, date de Pizzicato!  Dacă vreunul lua nouă, veneau toți cei 35 de elevi din clasă și urlau din toți rărunchii. Puteai să faci ca profesor chiar comoție cerebrală,  la așa intensitate sonoră !

 

-          Oare ce vor face ai mei elevi mai departe ? se întreba preocupată diriginta lor, prietena Pizzicatei, în pauză, în cancelarie. Era și ea fostă fată săracă, din părinți simplii, muncitori, locuind în blocuri confort trei, tip cutie de chibrituri, în cartierul muncitoresc de la marginea orașului. Și săracă și la minte ca Pizzicato !

 

-           Nu poate niciun profesor să dea la vreunul notă mai mică de zece, continuă femeia. Și ei nu mai învață deloc ! Stau numai și urlă și se cațără pe bănci !

 

-          Ce să zic eu, spuse necăjită altă profesoară, eu n-am dormit toată noaptea să rescriu lucrările la germană, de la simularea de bacalaureat și între timp mamele se grupau să se ducă să ne reclame, că odraslele lor le-au povestit că n-au făcut nimic la lucrare ! Dar vor zece ! Ce o să mă fac, când vin examenele ! Anul trecut au venit toți la ușa mea, că au luat note mici la examen și aveau la mine numai zece de-a lungul anilor. Și i-am și meditat în toți anii de școală ! Nici nu mai puteam dormi acasă ! M-am dus să stau la frate-meu…

 

-          Bărbatu’ meu e nebun ! începu un monolog cu inflexiuni vocale, ca o partitură de operă, cântată fals, în tonalități ridicate, cu alternanțe de soprană, o profesoară . Vin clienții la firma lui, unde este patron și el țipă la ei, îi ceartă ! Numai eu mă înțeleg cu el ! vorbea în continuare, singură, repede, ascuțit și subțire, o profesoară. Și el nu vrea să-și cumpere pantaloni noi ! Are unii demodați, foarte vechi. Și eu i-am spus, “ Bărbate, i-ați și tu unii noi, că doar avem bani ! Și el nu și nu ! Am reușit ieri să-l duc la mall. Încearcă unii cu buzunare la spate și zice  : “ Ce vrei dragă, să râdă oamenii de mine ? La vârsta mea, să port așa ceva !  “ continuă femeia de vreo treizeci și cinci de ani, într-o cascadă de cuvinte, din ce în ce mai subțire. De la sunetele prea ridicate, se făcu liniște...

 

            Pizzicato apăru pe ușa cancelariei și se adresă unei tinere în jur de treizeci și cinci de ani, subțirele, cu ochelari, cu ten aproape ca al unei mulatre  și  păr lung, negru-albăstrui.

 

-          Lina, tu ești șefă de catedră, scrie tu pe tablă, în germană, că la ora două este Consiliul Profesoral și că discutăm probleme importante !  Să vină toți profesorii !  spuse Pizzicato simandicos, țuguindu-și buzele.

 

- Și tu, doamna profesoară, spuse ea adresându-se Elsei, să nu mai faci proiecte cu elevii, să nu le mai dai teme acasă și nu mai participa la concursuri. Noi aici nu avem nevoie de performanță ! Noi trebuie să păzim copiii, să nu-și spargă capul, să nu se omoare între ei ! Uite doamna Piranda Pilu doar țipă la elevi și ce profesoară bună este ! Nu-i așa ? continuă Pizzicato îndreptându-și privirea, zâmbind bonom spre o femeie măslinie, tânără, de vreo treizeci și cinci de ani, foarte slabă, înaltă și cu osatura puternic dezvoltată, ca a unui bărbat. Elsa când o vedea își amintea totdeauna de fostul său soț. I se părea chiar comic ! Avea aceeași statură, osatura de aceeași conformație, distribuție , cu structura aproape identică …

 

     Negricioasa Lina se execută și acoperi cu markerul, rapid, tabla, cu anunțul.

 

-          Lino, îi spuseră în cor două profesoare de germană, ai îmbogățit limba germană cu zece cuvinte în anunțul tău !

 

         Linei nu-i păsa însă ! Și ce dacă nu vorbește corect germana ! E pila Pizzicatei doar ! Totdeauna ea se erija ca reprezentantă pură a etniei germane, fără scrupule. Și tot așa , transpunea cu tupeu cuvintele românești în germană. Nu conta că pocește limba germană, fără pic de respect față de limba lui Goethe. Un etnic german nu ar fi conceput acest lucru !  “Sunt șefă și profesoară model“ gândi încântată Lina . “Doar așa zice Pizzicato ! “.

 

-          Eu am fost la simulare la matematică și nu a făcut niciunul ceva, se destăinuia cu foc , altă profesoară. Ai noștrii au rezolvat numai ecuația de gradul întâi, de clasa a cincea, pe care o făceau și cei cu deficit de intelect pe vremea mea… Și unii și pe aceea au rezolvat-o greșit…  De aceea ne intră la liceu și cu nota patru la matematică, cinci la germană și șase la română, - și  ălea date, se știe cum  ! - ca Dorel, că se face media cu zece din timpul anilor de școală ! continuă  profesoara.

 

        Lina se adresă Elsei, căreia îi era șefă de catedră

 

- Vezi că e ziua doamnei directoare Pizzicato și trebuie să strângem bani, să-i luăm un cadou. Dute la sala 7 la doamna învățătoare Spoitoru.

 

          Elsa merse imediat acolo. Avea fereastră, așa că putea să o aștepte. Copiii micuți erau foarte drăgălași. Nu se abținu și exclamă :

 

- Ce drăguți sunteți !

 

- Nu suntem drăguți deloc, spuse un blonduț drăgălaș, cu figură de iepuraș. Că Ana îl bate pe Andrei, și Măriuca i-a rupt penarul lui Matei, și Ina o lovit-a pe Alina…

 

      Pe fereastră, apăru printre gratii capul lui Șnapanu, care cățărat pe zidul școlii, dorea să vorbească cu Spoitoru despre banii strânși pentru caietele de germană.

 

      Elsa așteptă jumătate de oră și porni să o caute pe învățătoare. Întrebă de ea și femeia de serviciu o trimise în curtea interioară din spatele clădirii. Învățătoarele stăteau cu cafelele și țigările în mână și flecăreau plictisite, răsfățându-se în soare. În timpul acesta, copii își rupeau părul, se loveau cu nesaț… “ Aaa.. “  se gândi Elsa  “ de aceea nu prea știu să scrie corect elevii de clasa a opta. Niciunul nu poate scrie o pagină fără cel puțin zece-douăzeci de greșeli gramaticale ! “.

 

       Elsa își aduse aminte apoi că trebuia urgent să arate niște fotografii cu materiale realizate Pizzicatei și o căută . Aceasta intrase însă la ore. A mers atunci  la ușa clasei, a bătut și a intrat în clasă. Elevii de liceu dădeau teză.

 

-           Acestea sunt noile materiale, spuse Elsa, veselă și dornică să le arate.

 

     Pizzicato începu să le privească cu atenție. În acest timp, elevii săreau ca iepurii dintr-o bancă în alta, mutându-se.

 

     Se sună de pauză. Elsa avea acum și ea oră și plecă rapid spre sala sa de clasă.

 

-          Doamna , spuse un băiețel roșcat și drăguț Elsei, mi-au tăiat colegii cardul bucăți. Uitați-vă ! și îi arătă necăjit cardul bancar, cu un colț tăiat.

 

-          Elsa n-a știut ce să-i spună. Pățise și ea lafel cu o clasă de-a opta, anul trecut, când a lăsat pe catedră telefonul mobil și s-a dus într-o bancă să-i dea unui elev o explicație. Iar în acest timp, unii i-au ars telefonul. Știa că-i  pusese Pizzicato și dacă i-ar fi  reclamat, Pizzicato ar fi spus că este ea de vină iar elevii nu pățeau nimic. I-au dispărut uneori și bani, dar cel mai comic a fost când a lăsat o foarfecă pe catedră și în timp ce răspundea la întrebările unor elevi, unul a șterpelit-o. A observat imediat și un băiețel șaten, simpatic, îi spuse :

 

- Știu eu, doamna, cine v-a furat-o ! Adi ! Și se duse să-l controleze, ca polițaii. Din haine pică imediat foarfeca.

 

- Doamna, de ce predați în limba germană, că la noi în școală nu predă niciun profesor în limba germană, spuse Bianca, o fetiță, cu o mustăcioară neagră, fin creionată deasupra buzei, cu părul vopsit blond cu câteva luni în urmă dar care acum se era transformase într-un decimetru de păr negru, completat cu șuvițe roșcate, transformate în timp din blond . Elsa știa că Pizzicato îi pune pe elevi să nu lase profesorii să predea în limba germană. Ai ei doar nu puteau așa ceva !

 

- Pentru că sunteți școală a minorității germane și așa este corect să se facă, răspunse Elsa.

 

- O fi corect, dar noi nu vorbim în germană decât la ora de Limba Germană ! spuse mustăcioasa.

 

    Elsa observă atunci că și elevul cu plete blonde căruia chiar îi spunea Blondul și pe care-l credea blond natural, după vacanță, venise tuns și constată cu mirare că avea părul castaniu închis.

 

- Mă piiiiiiiș pe mine doamnaaa ! urlă un elev. Elsa nu se miră, pentru că era ceva obișnuit în liceu. Zâmbi însă pentru că replica o ascultase și într-o scenetă comică cu o școala germană, pe care un grup de divertisment îl prezentase la televiziune.            “ Oare de unde știau actorii,  că așa spun elevii la ore ? “  se gândi ea .

 

       În sala de clasă, după ore, erau răspândite pe jos, sub bănci, ca de obicei,  creioane și gume, caiete, tricouri , jachete sau chiar câteun palton, în timpul iernii. Băieții plecau pe ger, doar în cămașă, acasă și nici nu-și dădeau seama că le lipsește paltonul de pe ei. Elsa le duse, așa cum preciza regula lui Pizzicato și după cum se duceau din toate sălile școlii, obiectele pierdute, la paznica directoarei. Zilnic se stângeau adidași, pantaloni de sport și șorturi, bluzițe și eșarfe, căciulițe și flanele pe care puțini veneau să le mai revendice, întrucât copiii nu știau dacă sau pe unde le pierduseră. Pentru ilicele STAS cu emblema liceului se deschise chiar un punct de desfacere, - al cărui patron era o mamă – și care era foarte solicitat, la câte exemplare se pierdeau zilnic.

 

               Uneori, se vedea câte o mamă nervoasă prin curtea școlii, care se răstea către fiul ei :

 

-          Iar ți-ai pierdut căciula, măi ? Unde ? Nu pot să-ți cumpăr căciulă, în fiecare zi !

 

    Doamna Pizzicato intră în clădire. Un bărbat la vreo patruzeci de ani, de înălțime medie, brunet la față și la părul rar, fugind spre vârful capului, o aștepta. Pizzicato îi zâmbi încântată, fixându-l  cu ochii săi, care-i licăreau cu voioșie. Alt profesor, mai în vârstă, dorea să-i comunice Pizzicatei ceva urgent. Aceasta îl lăsă să aștepte la ușă, și-l pofti pe cel mai tânăr, privindul drept în ochi, languros, de parcă nu știu ce minunăție acesta i-ar fi spus. Profesorul mai în vârstă rămase trist, să aștepte în fața ușii. Apoi renunță. Așteptase aproape o oră, la ușa doamnei Pizzicato. Dar dumneai era atât de încântată de vizita profesorului Cristișor, dorea atât de mult să-l aibă în preajmă, încât nu i-ar mai fi dat drumul… Privi pierdută în chelia în fază incipientă a lui Cristișor, al cărui păr se pierdea treptat, de la frunte în sus.

 

      Cristișor o întreba pe Pizzicato, despre fiecare lucru pe care trebuia să-l execute, cum se face, de parcă nu a mai fost niciodată în învățământ sau n-ar mai fi lucrat vreodată. Parcă nu-l ajuta mintea să ia o decizie într-o situație cu totul și cu totul nouă, dar simplă dealtfel. Dar Pizzicatei îi plăcea de minune acest lucru ! “Acesta este profesorul ideal ! “gândi ea.

 

-          Doamna Directoare, spuse Cristișor servil, câte note trebuie să le pun eu elevilor pe semestru ?

 

-          Numărul de ore săptămânal plus încă una ! Așa este regula ! spuse Pizzicato. Era una dintre puținele legi din învățământ pe care le citise și le înțelese, că de obicei nu le citea. Și pe care le citea, le înțelegea complet greșit !

 

-          Dar la fata care a fost un semestru, în străinătate ? întrebă Cristișor  din nou.

 

-          Pe aceea am învoit-o eu, și pun pe toți profesorii să-i încheie media anuală numai cu media de pe semestrul doi. Eu învoiesc tot timpul elevii să plece cu părinții cu lunile ! răspunse femeia. Asta e autonomia ! Fac ce vreau eu ! Nu mai există nicio lege ! Iar profesorii trebuie să facă ce le ordon eu, să nu le pună absențe și să le încheie mediile, de preferat, numai cu note de zece.

 

-          Ce bine ! exclamă încântat Cristișor. Așa voi face, doamna directoare, glăsui în continuare, feminin și servil  bărbatul.

 

“Ehehe… “ gândi Pizicato. “Am nevoie de Cristișor ! Voi aranja eu ca așa o comoară de bărbat, să se titularizeze chiar fără concurs. La excrocherii mă ajută doamna Fărăminte, doar mă înțeleg bine cu ea, că este la fel ca mine, femeie de jos, săracă, dar care a ajuns să învârtă bani cu lopata. Să le arătăm noi două, ălora deștepți, cu părinții intelectuali, că noi, care nu ne-am obosit cu învățătura, cu părinți fără școală,sărace,  ce putem face ! “. Iar Pizzicato aranjă proba de limba germană cu doamna Șmen, cea mai bătrână din școală și cu cea mai tânără, pe care o titularizase recent, fără să susțină  probele obligatorii, legale. Dacă le punea Pizzicato, acestea i-ar fi dat proba chiar dacă Cristișor nu cunoaște o boabă germană. Doar era așa drăguț, chiar cu părul fugit de pe cap…  “Așa parcă pare mai sexy !“, “Hee.. Heee…“  se gândi Pizzicato, “dau eu proba de germană la profesori fără să știe nimic, dar trebuie să rezolv și la elevi, problema. Să scap de toți care mai au origine germană. Și d-nul Șnapanu mă poate ajuta… Doar el trăiește din ce ciupește de la părinții elevilor care muncesc. “

 

       La ușă bătu cu putere d-nul Șnapanu și intră fulgerător în cabinet.

 

-          Ce telepatie, chiar la dumneata mă gândeam, spuse Pizzicato pițigâindu-se răsfățat. Mai facem o afacere, de ne îmbogățim pe viață !

 

-          Avem probleme urgente de discutat, vorbi grosolan Șnapanu

 

-          Eu, eu trebuie să mă retrag, glăsui firav, cu inflexiuni feminine, în timp ce își unuia încet capul și trunchiul , d-nul Cristișor. Și se retrase puțin aplecat din mijlocul trunchiului și cu capul în jos, ca un sclav în fața reginei.

 

-          Chiar doream să vorbesc și eu cu dumneavoastră. Avem o problemă ! Trebuie să scăpăm de etnicii germani care vor să-și dea copiii la noi ! Comunitatea noastră susține pe alții, știți foarte bine, chiar dacă mulți sunt închiși la culoare. Ne cam strică afacerea maghiarii, care sunt prea corecți și își iau la școlile lor elevi și profesori numai de etnia lor. Dar noi nu suntem de etnie germană și nu vrem așa ceva ! Nici eu, nici doamna Prostilă, adjuncta mea nu suntem. Vrem doar banii, folosindu-ne de aceasta. În plus sprijinim cu totul și cu totul altă etnie, care este majoritară în gruparea noastră. Trebuie să-i aducem doar pe ai noștrii și să scăpăm definitiv de etnicii germani. De profesorii de etnie germană am scăpat ușor cu autonomia. Nouă , directorilor ni s-a dat mână liberă ! Putem face ce vrem,  fără să dăm socoteală nimănui ! Apropo, planul cu d-nul Heinrich ne-a mers de minune ! L-am terminat ! Doar observase ce făceam noi  în liceu și ne-ar fi dat pe toți în gât ! spuse Pizzicato.

 

-          V-am spus eu că sunt eficiente pastilele mele ! Puțin câte puțin, praful meu  pus în mâncare și moare omul de nu știe nimeni de la ce, spuse mândru Șnapanu.

 

- Pe profesorii din Germania îi șicanez tare, că vor pleca urgent. Cei de anul trecut au fugit cât au văzut cu ochii, după fazele mele ! Acum, cred că pe cei mai deștepți          i-am înnebunit cu totul. Le creez probleme și când vin să le rezolv, le întorc spatele și nu vorbesc cu cu ei. Nemții căpiază atunci. Și eu le râd ironic în față. Sigur vor pleca ! Avem pe puștanul din Germania, care de abia a terminat școala și nu are studii superioare. Ne mai aduce el și pe alții la fel, care să fie mulțumiți cu orice și care să nu fie capabili să înțeleagă ce facem. Ne folosim de ei, ca să putem spune că avem germani în liceu iar noi… cu ale  noastre… Stoarcem din plin bani de la tuciurii, care vor să devină odrasla lor cunoscătoare de nemțească, să-i trimită apoi acolo. Nu ne trebuie nici profesori cunoscători de germană, dar nici prea deștepți și prea buni în specialitate. Oricum, majoritatea părinților nu-și dau seama de asta ! Unii, care stau acasă chiar dacă se uită pe caiete și-i întreabă ce fac, nu au capacitatea să înțeleagă. Ceilalți care ar putea , lucrează din greu de dimineață până seara și nici nu apucă să vorbească cu copiii, dar să vadă ce învață la școală ! Ei cred că școala e ca pe vremuri ! Uite, profesoara cea mai bună la noi este Piranda Pilu. Și ce dacă nu a putut să facă o facultate la stat, acum când toată lumea face sau a făcut facultate – și femeile de serviciu, și portarii, toate vânzătoarele , coafezele, șoferii. A găsit Pilu o privată care i-a dat diploma fără să învețe nimic. Doar la noi cu diploma de la privată te poți angaja la stat, nu ca în Germania. Nu s-a dus Pilu la facultate decât când și-a ridicat diploma ! Că examenele se dădeau prin internet și primeau cu subiectele și rezolvările acestora. Reprezentanții facultății nu doresc să streseze studenții. Așa spun. Oricum la facultatea lor, niciunul nu se stresase vreodată în viața lui cu învățătura !  Și nici nu ar fi putut cu ce intelect avea ! Este însă autonomie și aceasta era procedura facultății, ca la noi. În plus, îmi place de Pilu că e fată din popor, săracă. Ea cunoaște de mică, ca și mine, lipsurile vieții. Știți ce înseamnă, să n-ai ce mânca, domnule Șnapanu ? întrebă Pizzicato revoltată, pe bărbat. Toată viața ești marcat, te face să porți o ură nețărmuită față de toți cei care au ceva, fie material, fie prea multă minte ! De asta suntem și vom fi noi,  chinuite mereu. Pe fața domnișoarei Pilu se văd totdeauna frământările proprii. Nu a  ajutat-o capul să facă o facultate la stat, adevărată ! Oricum, a ajuns mai bine decât cei care au făcut o facultate de nivel ridicat … explică aprins Pizzicato. La ce le-a folosit ?

 

-          E mai bine că este proastă, doamna Pilu. Putem cu ea să ne facem toate treburile. Folosim faptul că este capabilă de orice, că nu gândește mult  !  Și apoi este bine că nu prea a învățat la viața ei și că intelectul nu-i permite. Nu circulă degeaba acum expresia  “Nu te pune cu prostul, că are mintea odihnită“ . Cu prostul pus în funcție, poți face lucruri inimaginabile, care pot depăși cu mult lumea realului. Eu cred că ar trebui pe d-șoara Pilu, s-o punem șefă, ca pe Lina Lingurar. Șefă peste ălea care au învățat și au muncit , cu grade didactice. Să le arătăm noi lor ! Ce tare ar fi !  Putem, d-na Pizicato ? întrebă curios Șnapanu.

 

-          Putem, sigur că putem, domnule Șnapanu, spuse femeia unduindu-și vocea mieros, cum încerca de obicei, când dorea să arate ce femeie bună este. Doar este autonomie !  Facem ce vrem fără control !

 

-          Uite ce am descoperit, spuse Pizzicato. Folosim o lege de pe vremea lui Ștefan cel Mare, care pe lângă dictoanele celebre ca  “ Moldova n-a fost a strămoșilor mei, n-a fost a mea, și nu e a voastră, ci a urmașilor voștrii și a urmașilor urmașilor voștrii, în veacul vecilor “ se pare că a zis ceva și de etnie. “ Etnia să nu mai fie a strămoșilor voștrii. Poate să mintă oricine cum vrea ! Și dacă spune omul că-i turc, turc să fie ! Dacă spune că-i tătar, tătar să fie !  “.  Să nu fie niciun om controlat de etnie ! Să-și declare fiecare  ce etnie vrea ! Adică să mintă orice dorește, fără a fi verificat ! Și astfel putem scăpa de etnicii germani. Le punem Legea lui Ștefan cel Mare în față, care nu a fost abrogată de nimeni  până acum, deci e în vigoare …continuă Pizzicato zâmbind șmecherește . Și așa noi vom fi aceia care stabilim etnia, bineînțeles pe bani mulți, la intrarea în școala noastră, printr-o probă.

 

-          Dar a zis Ștefan cel Mare așa ceva ? spuse ca prostit, rar și mirat Șnapanu .

 

-          Ei și dacă nu a zis ce-i ? spuse Pizzicato. Ce poate să ne dea în judecată Ștefan cel Mare, că i-am pus citatul în gură ? Noi așa spunem și mai și amenințăm ! Dumneata ai tipografia, care nu ar merge deloc, dacă nu ar tipări la negru, caiete de limba germană pentru toate clasele. Din imensul profit, poți dumneata să scoți și o carte în care să scriem citatul. Dar cred că nici nu trebuie să ne chinuim cu așa ceva. Noi trebuie doar să amenințăm elevii și părinții. Cu profesorii am rezolvat-o că au ajuns acum ca sclavii, de când cu autonomia. Doar ai văzut la Cristișor. Oricum, acum aproape toți sunt oamenii noștrii și ne ajută să facem ce vrem fără vrea împotrivire. Fiecare elev, fiecare părinte trebuie să știe că, dacă spune ceva în exterior, despre ce vede aici, o pățește. Le închidem la toți gurile ! Să știe că indiferent ce cunoaște despre noi, să nu spună, că o pățește ! Să nu povestească niciunul nimic niciunde. Dacă mai sunt dintre cei care nu știu adevărul, trebuie însă să-i ducem cu zăhărelul. Le spunem ce sacrificii facem noi pentru odraslele lor, îi învățăm pe copii germana ! La elevi este și mai simplu. Am prea multe iscoade, care fac ce le spun eu, fără ezitare. Trebuie să lanseze printre elevi, să nu fie turnători ! Să nu-și pârască colegii ! Să fie la noi în școală, ca la Alcatraz, la închisoare ! Pe cei care fac răutăți, îi punem să-i amenințe cu bătaia pe cei cuminți, care ar îndrăzni să pârască ! Ca la închisoarea Alcatraz ! Am și scăzut nota la purtare, la câțiva cuminți, care pârăsc. Poate, poate plecă de la noi. Nu avem noi nevoie de elevi cuminți, care să învețe foarte bine și să știe germana. Eu de ce crezi că nu iau părinți cu funcții mari în administrație ? Să vadă ce avem noi pe aici ?  Să-și dea seama că profesorii noștrii, nu-i învață ce trebuie ? Este adevărat că ne dau de gol rezultatele, că în timpul anului cu media generală aproape zece, la examene iau luat note de patru la matematică , cinci la germană și șase la română. Și la acestea cu interveniții  la greu. Au stat profesoarele noastre capabile, toată noaptea să le refacă lucrările ! În funcție de cât au dat, le-am scos la notă mai mult sau mai puțin ! Anulm acesta trebuie să le scoatem mai mult ! La cei certați cu disciplina le dăm însă zece la purtare, pentru că putem să-i folosim să ne facem interesele. Ne ajută și profesoarele noastre mult apreciate - Piranda Pilu și d-șoara Lingurar și altele la fel ca ele. Nouă nu nu trebuie profesori prea bine pregătiți la clasă. Ăștia să meargă la Academie, domnule ! Noi, la școală, nu avem nevoie de așa ceva ! Nouă ne trebuie oameni care să se preteze la orice, să facă ce le spunem noi, și să putem astfel “să scoatem banul gros“ cum se spune în ziua de azi. Avem noi metodele noastre ! Nu-i așa, domnule Șnapanu ? spuse apăsat și viclean, doamna Pizzicato.

 

-          Trebuie să avem grijă și de colega noastră, cu băiatul ce a luat o supradoză și a băut alcool. Săraca, s-a sacrificat, ca să nu ne facă rău și ne-a lăsat să-l ducem pe o bancă în parc, să fie găsit acolo. Practic, a lăsat ca fiul său să fie bătaie de joc ! E greu, cu propriul fiu ! eu zic să-i dăm acum, cât mai multe funcții în compensație.. Și mai trebuie să avem grijă și cu ceilalți, că nu știu cât putem să ascundem,  operațiunile cu salvarea. Ne ajută domnul Vulpoiu, dar nu degeaba. Trebuie să amenințăm pe toți, nu cumva să răsufle vreunul despre ce se petrece ! continuă Pizzicato. Mamele trebuie să spună că așa vor ele să dea banii. Că vor să-i îmbuibe pe copiii lor cu meditații. Pe alții îi prostesc eu însă,  că-i manipulez pe toți din școală, cu ce le zic , ca pe o gloată fără minte. Pot să le spun orice și mă cred fără ezitare ! spuse încrezătoare Pizzicato.

 

          Discuția le-a fost întreruptă de o femeie care bătu nervoasă la ușă.

 

-          Doamna Directoare , am copilul în clasa întâi și mi l-ați repartizat la o învățătoare fără studii corespunzătoare, necalificată ca învățatoare și nu știe nici germana.

 

-          Vai , dar domnișoara Nulu este deosebită, chiar fără studii. Ce fată bună bună este ! Și deosebită ! spuse cu emfază Pizzicato. Germană de ce mai trebuie să știe ! Și apoi aproape toate învățătoarele sunt la noi așa ! Și sunt considerate foarte bune! De mine ! Doar toți părinții vor școala noastră.  Se bat pe ea ! Că doar este germană !

 

  Femeia plecă tristă nemaiștiind ce să facă. Își va muta fiul de la anul la altă școală

 

.            După ea, o femeie rotofeie, cu figură de precupeață intră cu tupeu.

 

               Dorea și Hans, profesorul din Germania să vorbească urgent cu Pizzicato. .“Die Schlüssel !  Ich will die Schlüssel ! “ se ruga neamțul .“Lasă să aștepte ! Să plece la el, în Germania! Eu , nu vreau nemții cu facultate ! Ce, să vadă ce am eu aici?“ gândi Pizzicato . Avea pe Eric fără studii, dar este din Germania. De el îi place ! Că nu prea înțelege nimic . Lui Hans, i-a luat cheia de la sala de clasă și nu vrea să i-o dea.  Să  nu-și facă orele !  “O să-l șicanez, până pleacă la el în țară“, se gândi zâmbind sadic , Pizzicato.

 

- Mi-am dat toți banii, să–l meditez pe fiu-meu cu Doamna Șmen și tot patru îi dă ! spuse femeia obraznică. I-am dat și 2000 de Euro pentru excursia în Germania, de o săptămână. Eu, de ce plătesc atâta ? Vreau ca fiu-meu, să aibă numai zece !

 

- Fără să învețe nimic ? întrebă Pizzicato.

 

- Pe mine nu mă interesează asta ! Cu învățătura ajungi rău, în ziua de azi, nu vedeți ? Cu banii însă, ridică vocea femeia, întărind spusele,  îl aranjez pe băiat fără nicio învățătură ! Eu vreau doar diploma  de școală germană ! continuă femeia.

 

-          Lăsați doamnă, nu vă supărați, spuse lingușitor Pizzicato, vom rezolva noi situația. Îi spun imediat lui Șmen să șteargă nota patru din catalog.

 

-          Mulțumesc ! spuse femeia și puse pe masa Pizzicatei un pachet mare.

 

-          Acum se rezolvă sigur, completă Pizzicato nerăbdătoare să vadă ce i-a adus femeia. Mergeți liniștită, spuse Pizzicata în timp ce scotocea cu curiozitate prin pachetul primit. “Poate mi-a adus ceva bun de mâncare“  gândi Pizzicato plescăind din limbă de plăcere. “Să-mi treacă și mie foamea ! “

 

-          Cheamă-l te rog pe Anthony Quinn, spuse Pizzicato portăresei personale.

 

       Un băiat grăsuț, negricios la piele, afișând un zâmbet sfidător, cu ochi tulburi , ce se târa ca o focă, în pantalonii săi de trening uriași, mișcându-și de pe o parte pe alta, cu greu, grăsimile, intră mândru. Lovise astăzi pe mulți în curte cu paleta.

 

-          Ia loc te rog , Anthony Quinn, îi spuse Pizzicato mieros.

 

-          Iar ai reclamație, ca în fiecare zi, continuă ea. L-ai bătut pe Gigel ! I-ai tras pumni în ficat până a leșinat. Dar nu-i nimic. Tu ești mâna mea dreaptă ! Eu nu îți fac nimic, dar tu trebuie să fac ce-ți spun eu. La profesoara Harnicu, aia nouă de desen, te duci la oră, urli cât poți tu de tare și rupi și spargi totul din clasă. Când trebuie să pictați, luați vasele cu apă colorată , le aruncați pe bănci  prin clasă ! Vezi, dacă cumva e vreun conștiincios și vrea să picteze, îi rupeți imediat colile de desen, i le mâzgăliți, să nu poată face ceva! Numai la prietena mea de desen, doamna Fușerai, vreau să fiți cuminți ! Dar acolo nu este nevoie, pentru că dumneaiei e prea ocupată cu meditațiile, ca să vină la ore. Și cum am transmis ca toți elevii să se mediteze la pictură, cu Fușerai… Vezi să-i inciți și pe colegii tăi ! De fapt cred că, de-abia așteaptă să facă așa ceva !  Vezi să ducă vorba,prin tot liceul să facă și alții la fel lui Harnicu ! spuse Pizzicato vorbindu-i ca unei personalități, pentru a-i câștiga încrederea.

 

-          Și dacă spune, că mă reclamă ? întrebă tâmp Anthony Quinn .

 

-          Spui că o reclami tu la directoare și o să iasă ea vinovată . Că eu pe tine te cred, nu pe ea ! Și așa le spui și colegilor ! Bine , Anthony Quinn ? întrebă viclean Pizzicata. Ne-am înțeles ? Să nu uiți să afle și toți elevii din liceu ! Ca de obicei !

 

-          Bine doamna. Știți că mie-mi place să fac așa ceva din plăcere ! Să mai fiu și recompensat… spuse băiatul vesel. E o afacere bună !

 

              Anthony Quinn se duse în clasă și povesti colegilor cele discutate cu directoarea. La pauză, toți elevii știau, ca de obicei, știrea transmisă de Pizzicato. Trebuiau s-o distrugă pe Harnicu, de desen !

 

-          Auzi măi, m-a pus Pizzicato să distrug sala lui Harnicu, le spuse el cu aere de conducător.

 

-          Hai s-o facem de-pe acum ! țipară cu bucurie, într-un cor, băieții. Uraaaaa ! 

 

-          Și ne filmăm și ne dăm și pe Youtube ! propuse altul mai năzdrăvan.

 

-          Bună idee, măi ! spuse Anthony Quinn .  

 

            În câteva minute, sala era complet distrusă. Nu mai rămăsese nimic întreg. Și unul și filmase totul. Niciun neon nu mai era întreg !  Planșele erau toate rupte !

 

-          Stai mă, să dau pe net înregistrarea ! spuse râzând tâmp, unul dintre ei.

 

      Pizzicato a fost anunțată imediat de d-l Vulpoiu de la inspectorat, cum apăru înregistrarea. “Ufff ! “se gândi Pizzicato. “Ăsta mă stoarce iar de bani ! A făcut ce               i-am spus eu,  Anthony Quinn dar a făcut și o prostie. Nu se putea altfel ! “    

 

     O femeie tuciurie, cu fuste largi, încrețite și suprapuse intră fără să bată la ușă.

 

-          Bună ziua, spuse ea cu voce groasă. No, am venit și io să-nscriu pe fiu-miu . Am bani cu carul, că n-am stat degeaba prin străinătățuri. Străinii sunt buni, nici nu văd când îi lași fără portofiel, că nu-s obișnuiți cu așa ceva. Cei de-aici, ai dracului știu și-s țin poșetele la piept, mojicii,  nu cumva să ne pice și nouă ceva. Io vriau ca fiu-miu să-nvețe nemțasca. Să ducă tradiția familiei, să fie chiar mai  bun decât noi la “cules de portofele“. Plătesc totul dublu față de ceilalți, spuse femeia.

 

-          Dar știți cât trebuie ? întrebă curios Pizzicato.

 

-          Da’ cum să nu, bulibașă ! Că am auzit că mata ești aci aia de le-nvârte pe toate ! Știu di la surorili mele care au toate puradeii aici, în liceu, spuse femeia. Pi Anthony Quinn nu-l știți ? Că-i preferatu’  dumitale ! Îți face doar toati pohtele ! E nepotu-miu !

 

- După ce-mi dai banii, știi ce ai de făcut ? întrebă Pizzicato.

 

-          Desigur, mi-au spus cumetrili de la noi, din Corturari, care doar au și ele puradeii la școala nemțască. Să nu prea venim pe-aci ! Îi duce șofierul mieu ! Pi care l-am văcsuit blond, de zici că-i niamț curat, nu altceva ! continuă femeia.

 

-          Și pe fiu ? continuă Pizzicato.

 

-          Pi fiu-miu îl duc la coifor și-i fac frizură ca Mireille Mathieu, dar  văcsuită blond. N-o să se vadă decât puțin rădăcinili smolite și fața puțin cam întunecată. Și-apoi pe toți trei puradeii i-am botizat nămțește Pe cel mare Wolfgang, pe cel mijlociu Amadeus și cel mititel se numește Mozart. Nemți curați, nu altceva ! Numai buni de școala nemțască de la noi ! spuse femeia.

 

       Pizzicato trebuia să meargă la Consiliul Profesoral anunțat. Urcă scările sărind veselă, ca elevii ei năzdrăvani și la fel de inteligenți ca ea. Numai la șmecherii !             Cum ajunse în cancelarie, citi rapid slide-urile proiectate pe perete cu retroproiectorul , scrise și traduse de fosta directoare, de limba germană.

 

       Lidera de sindicat se ridică în picioare și luă cuvântul cu pioșenie : .

 

-          Eu vreau să o propun pe doamna director adjunct Miți Prostilă la salariul de merit ! Am rămas șocată, de ceea ce a făcut dânsa. În ziua de inspecție, pe 8 martie, a venit cu mașina personală, plină de mâncare ! Când am văzut-o am rămas impresionată ! S-a sacrificat pentru noi toți ! Eu, una, n-aș fi fost în stare să fac, ce face doamna Prostilă ! Doamnele inspectoare au mâncat cu poftă și au plecat încărcate de cadouri acasă, de nici nu ne-au mai inspecta !. Au spus că mai vin și de Paști, pentru miel. Căci au fost ele și de Crăciun și au plecat mulțumite, încărcate cu porcu’. Și am ieșit toate foarte bine !

 

      Profesorii au izbucnit zgomotos în râs, deși femeia prezentase totul foarte serios.

 

-          Iar au venit la “control de portofele“ nu la “control de portofolii“, spuse un profesor mai mucalit.

 

-          Și eu remarc că doamna Prostilă este foarte bună ! se ridică , cu aere de șefă, doamnă Alutimpitu. Conform, noii metodologii de atribuire a meritului, nu mai trebuie să fii prea perfecționat, nu mai trebuie să iei premii cu elevii, că nu mai trebuie performanță ! Doamna Prostilă corespunde perfect noilor cerințe, în plus are competența cerută și  dovedită din plin de a da mâncare și cadouri, așa că va avea șanse, din plin, să-l obțină, încuviință savant doamna Alutimpitu.

 

             La sfârșitul consiliului, bietul Hans ridică mâna să-și spună și el păsul. Se întoarse să prezinte un tabel ce prezenta la ce clase nu a avut cheia de la clasă și nu a putut intra. Când se răsuci, Pizzicato dispăruse. Fugise pe parcursul discursului său.

 

-          Aber, wo ist Frau Pizzicato ? întrebă el necăjit când se întoarse. Frau Pizzicato ist von hier gegangen ?.

 

      Profesorii pufniră în râs. Cei preferați de Pizzicato ! Însă cei care treceau prin aceleași faze cu Pizzicato, zâmbiră trist. 

 

        Elsei i se părea ciudat și comic obiceiul că, de Crăciun și Paști, profesoarele cu pile așteptau cu sufletul la gură, coșurile cu mâncare ca pentru săraci, cumpărate de părinți din inițiativa Pizzicatei. D-șoara Lingurar, doamna pensionară de germană Șmen și mai ales Pizzicato și d-șoara Pilu care avuseseră o copilărie plină de lipsuri materiale și care tot anul școlar mâncaseră doar supă vietnameză la plic … și aceea dată gratuit de domnul profesor de sport, care era și patronul și vânzătorul chioșcului cu mâncare din liceu !  Mămicile căutau niște cârnăciori mai stricați – “că pentru profesoarele nemâncate erau prea buni.. “ gândeau ele. “Nu-și dau seama,  nici nu le știu gustul, că nu prea mănâncă așa ceva “ .

 

        Profesoarele chiar se minunau “Ce buni sunt !” mai ales că ingenioase, mămicile lipeau etichete de la firme de lux, - exact cum îi plăceau domnișoarei Pilu ! -  vin botezat cu apă și îmbuteliat chiar de ele, lipind pe sticlă o etichetă de băutură foarte scumpă și niște cozonaci Pannetone, rămași în supermarket-uri, nevânduți din anul anterior și vânduți acum la en-gros, la preț redus. Așa puteau să ceară de la ceilalți părinți săraci bani mulți, câte zece milioane de fiecare, pentru fiecare sărbătoare, de Paști, de Crăciun, de 8 Martie și de sfârșitul anului. Dar unele puteau fi și mai pline de inițiative !  Astfel, cumpărau cu câțiva bănuți, bijuterii de o hidoșenie înspăimântătoare. O sârmă de cupru răsucită asemeni cheii sol, cu o bucată de plastic maro în mijloc, pe care luau bani buni de la părinți, spunând că bijuteria costă mult, câteva zeci de milioane. Unele care erau profesor diriginte, în primii ani de învățământ, mai tinere, erau mai șmechere, cum era cea de franceză, care strângea chiar ea banii de cadouri de la părinți și nu mai dădea nimic profesoarelor. Astfel, își făcea chiar ea încă un salariu, cât cel care-l avea ca profesoară. Dar cel mai tare așteptau profesoarele și Pizzicato, masa ce le-o dădeau părinții la restaurant, de sfârșit de an.

 

- No, că v-am dat și di mâncari, să  haliți ! Nu numai bani ! spuse dirigentei, cu voce groasă, o mamă oacheșă și rotunjoară, căreia îi absolvea fata clasa a opta.

 

- Asta are bărbatul nebun, chiar cu acte, spuse diriginta fetei oacheșei,profesoarelor. Fata, cu fața de bătrân ce semăna de minune cu lăutarul Fărămiță Lambru, și prietena sa, una mai pitică dar cu trăsăturile feței ca ale unui indian Sioux,  cu părul negru lins, lung  - erau protejatele Pizzicatei. Le folosea în șicanarea profesorilor cu origini germane și prea bine pregătiți. Le punea să-i facă proști la ore, să-și bată joc de ei. Și dacă ar fi venit să reclame incidentul, Pizzicato le făcea raport că ei sunt de vină, că nu țin în frâu elevii. La d-șoarele Pilu sau Lingurar, unde elevii le ziceau câte ceva din proprie inițiativă, pentru că acestea  cereau prea mulți bani pentru note, se ducea Pizzicato imediat la cel mai mic incident, și-i amenința pe elevii obraznici cu exmatricularea. Și le făcea și o prezentare impecabilă domnișoarelor ! 

 

      Șnapanu intră în cabinetul Pizzicatei. La vederea lui Pizzicato exclamă :

 

-          Ce telepatie, chiar la dumneata mă gândeam acum ! Acum domnule Șnapanu, am reușit mișcarea ! Avem propria procedură pentru intrarea în școala noastră. Vom scăpa cu ea, de toți nemții și noi ne vom umple de bani, că doar este școală germană, de lux, dorită de toți ! Vom avea bani așa de mulți, de n-o să mai avem ce să facem cu ei ! spuse încântată Pizzicato. Așa am distrus minoritatea germană din școală și în curând nu va mai exista niciun reprezentant de-al ei și nu se va putea reface vreodată ! Acum am realizat și o procedură pentru școala germană fără etnici germani, de alungare a acestora din liceu, cu susținerea reprezentantului inspectoratului și directorului din minister, numit pentru expulzarea minorității  germane din școli. Ei nu au, ca și noi, nici în clin nici în mânecă, nimic în comun, cu minoritatea germană și sunt și profesori ai liceului ! Acum noi suntem cei mai tari ! Numai aici la noi, se poate așa ceva ! Comunitatea noastră, cu tuciurii a pus mâna și pe școala etniei germane și ne vom îmbogăți din atâtea avantaje ! continuă Pizzicato. Am învins !

 

       Elsa își terminase orele și trebuia să plece. În curte, tacticoasă, o elevă de clasa a șasea pufăia o țigară. Un bărbat aștepta afară și lovea cu picioarele  stâlpii din jurul școlii. Blocase cu autoturismul său intrarea în școală.

 

- Drăguță, îi spuse portarul timid, să nu cumva să o supere, nu fuma, nu este bine la vârsta ta !

 

- Da‘  ce te bagi, mă’ ! urlă nervos bărbatul, care aștepta lângă poartă, lovind cu putere poarta metalică. Eu sunt tatăl ei și dacă eu vreau să-i dau voie, îi dau ! Ce te interesează , pe tine de fii-mea ? O cresc cum vreau eu !

 

         Paznicul tăcu speriat, ca bărbatul să nu se ducă după aceea să-l reclame că   i-a făcut observație fetei . Că așa i-a dat ordin Pizzicato – trebuia să aibă grijă ca elevii să nu se drogheze, să nu bea , să nu fumeze, dar el în același timp , să nu le spună nimic, să nu le facă observații. Era în aceeași situație ca unul legat fedeleș de mâini și de picioare și pus să candideze la cursa de înot și să facă și performanță !  Săracul paznic se înroșise complet de la tensiune, de frica lui Pizicato dar și de la urletele înfiorătoare ale copiilor din jur.

 

         Un grup de elevi de-a cincea, năvăliseră pe poartă, urcându-se pe ea cu repeziciune. Săraca poartă se clătina trist, căci nu era la prima agresiune de acest fel. “Nu va mai rezista mult ! “ gândiră paznicii.

 

          Elsa ieși pe poarta liceului. Cineva o strigă. Era un tătic, director la o bancă.

 

-          Doamna profesoară, vreau să discut ceva cu dumneavoastră. Domnișoara Pilu cere în fiecare an, ca copilului meu să-i fie scăzută nota la purtare. Și este  susținută de dirigintă, prietena ei. Cum este băiatul meu ? întrebă el cu necaz.

 

-          Este cuminte și învață foarte bine. Nu are probleme de comportament. Nu este de niciun fel copil de notă scăzută la purtare, spuse Elsa .

 

       Copilul său era liniștit, frumușel foc, brunet, cu ochi mari și negrii, cu gene lungi și întoarse.

 

-          Nu știu ce au d-na Pilu și diriginta, cu el. Pe d-șoara Pilu am văzut că este o ființă chinuită și știu că este pila directoarei. Este proastă și o folosește la treburile murdare pe care le face. Puțini s-ar preta la așa ceva, continuă bărbatul.

 

       Elsa tăcu. Știa că acesta este adevărul. Băieții violenți, certați cu disciplina, care distrugeau totul, aveau zece la purtare. Cei cuminți erau șicanați. Le cerea chiar      d-na Pizzicato scăderea notei la purtare, pentru că nu făcea parte din comunitatea ei care nu era de niciun fel germană, dimpotrivă. La un băiețel deștept,  bun cunoscător de limba germană, pentru că făcuse primele clase în Germania și care era foarte cuminte i-a cerut special, chiar Pizzicato, scăderea notei la putere  pentru că s-a apărat de un băiețel masiv și agresiv, care l-a bătut foarte tare, și-l agresase tot timpul anului. Un băiețel care învăța bine, cuminte, al unor medici chirurgi era și el zilnic bătut, cu pumnii în ficat și în alte organe sensibile, de colegii săi de clasă, violenți. Dar cel mai șocant i s-a părut cazul unui băiețel de-a cincea adus în fața Consiliului Profesoral pentru ceva neglijabil, că a spus un cuvânt urât. În realitate motivul era că a spus Doamnei Harnicu că Pizzicato l-a pus pe Anthony Quinn să-i facă răutăți. Băiețelul a povestit nevinovat, ca un copil normal, de vârsta lui. Pizzicato însă trebuia să se răzbune. Ca la mafioți ! Trebuiau să știe toți că dacă ciripesc ceva, o vor păți ! Pizzicato și-a făcut interesul, dar pentru bietul copil a fost o experiență foarte traumatizantă. S-a prezentat săracul, tremurând din tot corpul, în fața Consiliului profesoral, de parcă ar fi fost în fața Inchiziției.

 

      Elsa își continua agale drumul către casă. Pe lângă ea trecu un elev de-al său. Nu salută. Elsa nu se miră deloc. Aproape toți elevii liceului nu salutau. Doar câțiva care proveneau din familii de intelectuali. În față, apăru o fostă colegă, profesoară la alt liceu.

 

-          Aici ești ? o întrebă ea.

 

-          Da ! răspunse Elsa.

 

-          Am și eu la liceu, o colegă cu fiul elev aici. A venit în cancelarie cu el  și acesta nu a stat o clipă locului. Era într-o mișcare continuă. Sărea în sus , prindea lucruri din cancelarie, trăgea de ele cu furie, le  lovea,  distrugea , rupea, fără întrerupere. Domnul Goe l-ar fi invidiat cu siguranță. Și mama, culmea,  profesoară, nu i-a făcut nicio observație. Parcă nu vedea nimic ! Mai se și lauda mândră “ Fiul meu e la școala germană ! “

 

      Elsa se gândi că nu era un caz singular. Era doar ceva specific colegiului …Un colegiu din lumea a treia ! Și-și aminti cu tristețe de primele zile când a venit optimistă, cu laptop-ul încărcat cu materiale didactice interesante, lucrate din greu, aplicând metodele didactice moderne învățate la cursurile Universității din Germania, crezând că va fi la un colegiu de elită… Dar metodele nu erau cunoscute nici de Pizzicato, nici de alt cadru didactic și nici nu doreau să le aprecieze. Elevii nici atât, pentru că nu mai văzuseră așa ceva ! - Ei știau numai că Pizzicato este capul mafiei de care trebuie să asculte fără crâcnire și să-i dea bani.  Și Pizzicato le spunea că metodele reprezintă ceva rău ! Iar ei  o credeau orbește, fără a gândi, așa cum făceau absolut la orice le-ar fi spus ea ! Totul era “Margaritas ante porcos” își spuse  Elsa. ”Doar era colegiul german fără etnici germani ! ”  Știa că nemții respectă totdeauna valorile, că nu-și bat joc de ele ! Aici însă,  nu erau nemți !

 

NOTĂ  Aceasta este o povestire. Orice asemănare cu persoane și situații cunoscute este pur întâmplătoare.