Dragoste de Cernăuți

 

Dr. Păun Cornelia

 

 

 

         Uneori soarta te poate proiecta pe meleaguri, pe care nici nu visai să le cunoști vreodată.

 

       Nicolae absolvise „Filozofia”, dar exact în anul terminării studiilor, începu criza, o criză financiară şi economică care afecta întreg mapamondul, prin șomaj, falimente, datorii şi tulburări sociale. Războiul mondial  sărăcise  mult populaţia. Titrații, spuma intelectualității era cea mai puternic marcată. Dar situația cea mai tragică o aveau proaspeții  absolvenți de universități, care  la terminarea studiilor își vedeau toate visurile și aspirațiile spulberate. Pentru un post de portar se prezentau la concurs un absolvent de “Medicină”, unul de „Litere”, un inginer și un licențiat în  „Drept”. Dacă l-ar fi ascultat pe tatăl său , preot în sat, Nicolae ar fi avut mai multe șanse. Dar atunci când a mers să se înscrie la facultate, și-a luat dosarul de la “Teologie”, unde-l înscrisese părintele său  și l-a depus la „Filozofie”. Acesta era domeniul pe care dorea să-l studieze și pe acesta l-a urmat.

 

       În gazdă, a stat cu Emil, student la “Medicină”. Totdeauna Emil învăța cu voce tare pentru examene. Astfel a ajuns Nicolae, care prindea din zbor informațiile, să aibă cunoștințe de „Medicină”.  Avea și un aspect comic acest lucru. Când învăța despre bolile de stomac și Emil repeta simptomele gastritei : “ Cel mai adesea, gastrita  se manifestă prin: dureri abdominale care se intensifică după consumul anumitor alimente mai greu de digerat, lipsa poftei de mâncare, greață și vărsături care calmează pentru o scurtă durată de timp durerile, cefalee, balonare, posibil diaree.
Aceste simptome se instaleaza brusc.”, Nicolae își aducea aminte că, de când a intrat în sesiune  fiind  toată ziua cu nasul în carte, a cam uitat și să mănânce și s-a gândit că nu are poftă de mâncare.  „ Parcă am și eu unele din simptomele astea, oi fi având gastrită ?: Dar Nicolae a avut totdeauna o sănătate de fier. „Nu am cum să fiu bolnav, mai ales că învăț foarte mult, fără probleme” concluzionă Nicolae. În  zilele următoare, Emil învăța despre surmenajul intelectual : ” munca neplanificată, prost organizată, efectuată în asalt, alături de nopți nedormite, cafele, țigări, duce, cu siguranță, la oboseala excesivă a creierului, respectiv la surmenaj.
Atunci când resimți o stare de oboseală prelungită și accentuată pe care nu o poți înlătura, de la o perioadă de activitate la alta, înseamnă că s-a instalat aceasta situație de surmenaj  intelectual, care poate evolua către o stare gravă, dacă nu este înlăturata la timp. ” Nicolae se întrebă din nou: „De când este sesiunea am avut multe nopți nedormite, de fumat  fumez pe rupte, ca-ntotdeauna și parcă sunt cam obosit astăzi. Dar cred că este firesc totuși , după cele trei examene pe care le-am susținut și la care am învățat atât de mult .”  Învățătura și cititul cărților îl pasionau de mult timp pe Nicolae.

 

............................................................................................................................................

 

           De mic, Nicolae prinsese dragoste pentru  cititul cărților. Când frații lui și copiii din sat  îl chemau la joacă, el stătea în fundul grădinii și citea cât era ziua de mare. 

 

-       Vreau și eu să fiu albă ca tine ! îi spuse într-o zi Alina, fata vecinului. Tu ce faci de ai pielea atât de albă ?

 

-       Mă dau cu laptele-cucului, spuse serios Nicolae.

 

-       Cu laptele-cucului ? Și nu mi-ai spus și mie până acum ? se miră fata.

 

       Alina nu mai avu răbdare și se duse imediat cu prietena ei, Maria, pe miriște, să culeagă miraculoasa plantă.

 

       Acasă se unse cu lichidul alb, ca laptele ce umplea tulpinile tubulare ale plantei. Dar dimineața, surpriză ! Toată fața fetei era tumefiată și pielea se înnegrise, de parcă suferise un accident.

 

-       Dar ce-ai pățit Alino, ce-ai făcut de te-ai urâțit în halul ăsta ? o întrebă mama, când a văzut-o.

 

-       Nicolae al popii mi-a spus că mă fac albă și frumoasă, dacă mă dau cu laptele cucului ! spuse fata necăjită.

 

-        Las că-l trimit eu pe taică-tu la popa, să vezi ce-o să-i facă. Auzi dom’ le, să-mi pocească mie fata, frumusețe de fată !

 

            Alina nu mai ieși din casă de rușine. Dar Vasile Păpușoi, tatăl fetei nu stătu mult pe gânduri. Se duse cu-o falcă-n cer și cu una în pământ la popa Bratu.

 

-       Părinte, ai auzit ce mi-a făcut fii-tu, Nicolae ?

 

-       Nu știu ! De unde să știu ? spuse mirat părintele.

 

-       Păi  i-a spus lui  fii-mea să se dea cu laptele cucului  ! spuse nervos bărbatul.

 

-       Și ea de ce a ascultat  ? Poate i-a spus în glumă, spuse popa Bratu.

 

-       Dacă a vrut să fie albă și frumoasă ! Așa i-a spus Nicolae, că dacă se dă cu laptele cucului se va face albă și va fi mai frumoasă, continuă țăranul .

 

-       Nicolae e alb ca spuma laptelui pentru că nu stă în soare ! Citește în grădină, la umbra nucilor sau în casă.  Las’ că-l pedepsesc eu pe Nicolae ! Auzi, să-și bată joc de biata fată ! îl consolă popa.

 

           Alina a stat  două săptămâni  în casă,  până pielea umflată și negricioasă căzu de pe față și în locul ei, apăru o piele perfectă, albă și delicată, ca de bebeluș.

 

-       Vezi c-am avut dreptate? spuse Nicolae râzând, când a văzut-o. Chiar a avut efect rețeta mea !

 

-       Da, dar cu ce sacrificiu ! spuse Alina cu ciudă, căci încă nu-i trecuse supărarea.

 

           La liceu, Nicolae învățase limba franceză, germana, italiana și spaniola. Dar la limba latina și la limba greacă veche învăța cel mai mult. Profesorii erau foarte severi la aceste discipline. Trebuia să le cunoști la perfecție ca să treci examenele . Și cel mai greu era la greaca veche... Totuși , pe fiul moșierului Ispas, profesorul de greacă îl proteja :

 

-       Ia spune-mi mie Virgilaș, ce știi tu cel mai bine ?

 

           Virgilaș, nu prea era atras de învățătură, dar trecea clasa fără probleme.

 

............................................................................................................................................

 

           Pe stradă Nicolae se întâlni cu un cunoscut, .

 

-          Mai avem o șansă  ! Am auzit că se fac angajări în armată. Hai să încercăm și noi ! O ofertă mai bună nu avem ! îi spuse tânărul.

 

-          Și unde trebuie să mergem ? întrebă Nicolae.

 

-          Ne întâlnim mâine la zece , în față la Universitate . Să fii pregătit ! îi spuse tânărul.

 

Nicolae se întoarse acasă rapid. Era Ajunul Bobotezei. Involuntar, amintindu-și de copilărie, Nicolae începu să cânte cântecele bisericești , pe care le ascultase din fragedă  pruncie și care i se păreau atât de familiare. Nicolae avea și o voce frumoasă.

 

       În curte, proprietăreasa începu să-și facă semnul crucii cu evlavie. Emil, medicinistul începu să râdă.

 

-          Dar ce faci coană Matilda, de te închini așa cu foc ?

 

-          Păi e Bobotează și vine părintele ! Ce, nu-l auzi  ? spuse femeia.

 

-          Hă, hă, hă ! râse cu foc Emil. E Nicu, coană Matilda, e Nicu, colegul meu de cameră ! spuse el în continuare.

 

-          Cum, dar cântă așa frumos ? Ce voce are ! se miră Matilda.

 

-          Nu știi că taică-su e popă ? De-aia știe toate cântecele bisericești la perfecție ! explică tânărul.   

 

-          Păi și de ce nu s-a făcut și el popă ? întrebă femeia.

 

-          N-a vrut, n-a vrut coană Matilda ! răspunse tânărul.

 

       A doua zi, Nicolae a fost primit imediat în armată, cu constituția sa sportivă și structura atletică. Își rezolvase astfel problema cu serviciul. Nu așa cum își dorise, dar în condițiile crizei era singura rezolvare posibilă,  pentru el.  În ce privește filozofia, putea să o studieze în continuare, în timpul liber. Și când vor apărea condiții mai favorabile, va deveni profesor, așa cum își dorise. Până atunci putea să citească și să scrie, așa cum se obișnuise încă de pe băncile școlii. Scrisese chiar o monografie originală a satului său, prima de acest fel, după ce se documentă foarte serios. Așezarea fusese întemeiată de pandurii lui Tudor Vladimirescu când s-au retras, după înfrângerea suferită. Literatura rămăsese în continuare pasiunea lui Nicolae, mai ales că din timpul facultății studiase singur toate cărțile și cursurile prietenului său cel mai bun, Liviu, student  la “Litere”. Toate studiile de critică literară de teoria literaturii Nicolae le studiase pe îndelete.  Mergea chiar la cursuri cu Liviu să auzieze prelegerile deosebite ținute de profesorii universitari. Viața în armată nu era ușoară pentru un om învățat cu studiul. Dar firea sportivă a lui Nicolae îl făcu să treacă peste impedimente.

 

     În unitate, colegii aflară însă de pregătirea lui superioară. Mulți îl invidiau. Bârfele ajunseră chiar la urechile comandantului unității. Om cult, Berezoianu, îl chemă urgent la el.

 

-          Bratule, tu ai “Filozofia” și știi greaca veche ?

 

-          Da, domn’ colonel, răspunse Nicolae.

 

-          După amiază, te prezinți la mine acasă. Ești invitat la prânz ! E ordin ! spuse zâmbind Berezoianu.

 

      Bratu veni timid la colonel acasă. După prânzul copios,  colonelul îl chemă în biroul său.

 

-          Vreau să discutăm despre noile apariții editoriale ! îi spuse acesta.

 

-          Tu ce părere ai. Care carte nou apărută, ți s-a părut mai interesantă ?

 

Și discutară apoi ore întregi despre literatură, artă, filozofie.

 

-   Mi-a făcut plăcere ! La revedere ! îi spuse la plecare, lui Nicolae, colonelul. Dar nu uita ! Aici, ești domnul Bratu, filozoful, la unitate ești Bratu soldatul !

 

           În vară  Nicolae ajunse cu batalionul  în Cernăuți. Orașul era de o frumusețe stranie, situat pe frumoasele coline ale Carpaților, pe malul râului Prut. I se spunea „mica Viena”, o denumire meritată pe deplin. Cu o istorie și  o poveste fascinantă, fermecătorul oraș era capitala Bucovinei și reprezenta unul dintre cele mai importante centre urbane din România. Cernăuțiul a înflorit sub Habsburgi şi a crescut de la un mic oraş de provincie într-un centru de plin de viaţă şi diversificat etnic prin comerţ, meşteşuguri, cultură şi educaţie. Cu un trecut şi tradiţii comune, arhitecţii austrieci şi cehi, au transformat Cernăuţiul într-un oraş modern.

 

            Nicolae a fost imediat fermecat de oraș, care era un loc modern, plin de fumuseţi naturale şi cu o arhitectură interesantă, cu multe monumente sculptate, parcuri verzi şi pieţe primitoare. În Cernăuți  întâlneai  toate stilurile arhitectonice care au existat în ultimele secole în Europa. Ca veșnic iubitor de artă și frumos, Nicolae adora să parcurgă pe jos străzile întortocheate ale Cernăuțiului, să observe stilurile, de la empiricul din perioada împăratului Napoleon , la liniile melodioase ale barocului clasic. Admira clădirile în stil neobrâncovenesc  - o continuare a modernismului austriac  - ca biserica Sf. Nicolae, lăcaș în a cărui compoziție ornamentală, acest stil se împletea armonios cu unele elemente din Renessans-ul italian și cu procedee specifice românești .   Clădirile în stil brâncovenesc și neoromânesc le-a recunoscut ușor după frumusețea și ornamentele  care  aminteau de podoabele portului popular românesc, de straiele țăranilor din satul său dar și după coroanele masive și semirotunde , care le unesc.      

 

         Clădirea impunătoare a Primăriei a fost  construită în Piața Centrală a Cernăuțiului în 1847, în stilul clasicismului târziu.   Din Piață, de-a lungul străzii Română , la o mică distanță, Nicolae văzu clădirea bisericii greco-catolice, construite în 1821 în stil empiric.

 

           Cele mai noi construcții erau cele realizate după războiul mondial ce se încheiase, de către firmele franceze, în stilul artdecor.

 

            Nicolae era încântat de minunățiile Cernăuțiului,  care nu  puteau fi admirate  nicăieri în altă parte a Europei. În fața sa defilau peste o sută de zei şi zeiţe greco-romane sub formă de basoreliefuri, sculpturi bombate, mozaicuri etc. și tot atâția lei , păsări, şerpi.  Constată că centrul vechi al Bucureștiului era doar o tentativă provincială pe lângă statura imperială a clădirilor arhitectonice din Cernăuți, adevărate amprente ale istoriei fabuloase, chiar înainte de secolul de dominație habsburgică, cel mai marcant pentru el. Nicolae citise că prima atestare documentară a așezării, a reprezentat-o un hrisov emis de Alexandru cel Bun.

 

          Prima clădire din Cernăuți pe care a dorit să o vadă Nicolae a fost Universitatea  “Regele Carol I din Cernăuți”.  Construcția era o bijuterie construită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, pe unul din cele mai înalte dealuri ale orașului.  La înființare sa, în 1875 se numea "Universitatea Franz Josef" și era o  instituție de învățământ superior renumită în tot Imperiul Austro-Ungar.  Nicolae știa din cărți  că  parlamentul austriac a aprobat în 1872 înfiinţarea universităţii maghiare din Cluj, iar la 20 martie 1875 a hotărât înfiinţarea unei universităţi germane în capitala Bucovinei. Scopul înfiinţării acestei instituţii superioare de învăţământ la Cernăuți era în primul rând de propagare a limbii, culturii şi ştiinţei germane în această parte a imperiului.
            Nicolae observă că ori de câte ori întorcea privirea, străzile Cernăuţiului dezvăluiau cele mai neaşteptate detalii arhitecturale. Fosta Mitropolie Ortodoxă a Bucovinei şi Dalmaţiei se distingea însă printre clădirile istorice cu caracter religios din Cernăuţi precum biserica catolică, biserica Iezuiţilor, biserica greco-catolică, biserica protestantă sau templul şi sinagoga. În  Cernăuți, oraș cosmopolit, al unui amalgam de culturi și religii, în care locuitorii  învățaseră singuri cum să  conviețuiască pașnic și să se respecte reciproc toleranța era nu numai un simplu cuvânt.  Românii, evreii, germanii, polonezii, ucrainienii, armenii şi alte minorităţi conviețuiau împreună pașnic, într-o atmosferă spirituală, antrenantă şi efervescentă. Nu existau idei preconcepute,  ură de etnie sau religie între locuitorii  săi.

 

            Mitropolia, - asemănătoare unui castel, datorită porţilor cu ziduri înalte de 3 metri şi a clădirilor sale din cărămidă, cu pinioane în trepte şi merloane – era bijuteria arhitectonică a orașului . Ansamblul este format din trei corpuri, o curte oficială şi un parc de 5 hectare cu specii rare  de arbori, dealuri artificiale, heleştee cu fântâni, statui şi grotă, înconjurat de un zid înalt de 3 metri. În centru era situată reşedinţa Mitropolitului cu capela Sf. Ioan al Sucevei. În stânga era Seminarul cu biserica Sinodală, iar în partea dreaptă clădirea cu turn, care adăpostea o şcoală de pictură de icoane şi una de diaconi, un muzeu, fiind şi casă de oaspeţi.

 

          În prima seară, Nicolae a mers cu câțiva colegi la film. Clădirea cinematografului  ”Cernăuți”  a fost construită în 1877 în stil mauritan, înainte fiind sinagoga principală a orașului.

 

     A  doua zi, Nicolae ieși cu Mircea, un coleg, la Vienna Cafe  :

 

-          Hai și noi la bal. Aici se organizează sâmbăta baluri ! îi propuse Mircea.

 

          Sâmbătă seara, în localul de lângă unitate se organizase un bal luxos.

 

Familiile de vază, veneau cu fiicele , să le găsească alesul, să le mărite.

 

          Nicolae intră și privi mulțimea elegantă, în agitație continuă. Deodată, într-un colț, zări o tânără blondă, cu ochii albaștri-verzui, mignonă și suavă. Era ca un înger printre celelalte persoane din jurul său. Discuta cu o femeie tânără, mai înaltă și brunetă, dar cu aceeași ochi fascinanți. Se îndreptă spre ele  și o invită pe blonduță la vals.

 

-          Îmi acordați acest vals ? întrebă Nicolae , înclinându-și politicos capul.

 

-          Aber ich bin schön, ich bin gebildet, ich bin wunderbar ! sări în sus tânăra brunetă, accentuând puternic cuvântul „ich”. De ce nu vreți cu mine să dansați ?

 

-          - Mie-mi place domnișoara, spuse Nicolae hotărât, în timp ce întinse mâna să o prindă de degete pentru a conduce spre ringul de dans pe tânăra fermecătoare.

 

-          - Cum vă numiți  domnișoară ? Eu sunt Nicolae, absolvent de “Filozofie” și fiu de preot . Acum sunt în armată. Dar în viitor voi fi profesor, ceea ce mi-am dorit .

 

-          Elisa , spuse cu glas suav fata.

 

-          Și tânăra de lângă dumneavoastră ? întrebă Nicolae curios. De ce a reacționat așa ?

 

-            Este Helga, sora mai mare. Este foarte frumoasă , toți bărbații îi fac curte.  Se așteaptă ca oricine să o placă ! răspunse Elisa.

 

-          Dar dumneavoastră sunteți mult mai fină, mai delicată, mai suavă... continuă Nicolae .

 

-          Aceasta este părerea dumneavoastră... spuse încetișor Elisa

 

-          Numai cu sora ați venit ? întrebă bărbatul.

 

-          Sunt aici cu mama, tata și cei trei frați ai mei Arthur, Alwin și Anton.

 

-          Cunoașteți mai multe limbi, nu-i așa ? Am văzut că vorbiți cu sora în limba germană. Eu am învățat la liceu franceza, germana, italiana, spaniola, greaca veche și latina ! spuse Nicolae.

 

-          Vorbesc foarte bine limba română, deoarece am făcut școala primară în această limbă, fiind limba națională și limba germană, eu fiind de această etnie. La “Școala Catolică” vorbeam în germană, dar am învățat și limba franceză, ca limbă străină. Când eram însă copii, eram toți de etnii diferite și ne jucam împreună întotdeauna. Astfel, am învățat cu toții să conversăm și în rusă, și în poloneză, și în ucraineană și chiar și în idiș. Așa ne înțelegeam mult mai bine între noi, dar și cu părinții acestora. Ne folosea acest lucru și când mergeam la prăvălia evreilor, căci ne puteam adresa în limba lor, și la frizeria ucraineanului, la cinematograful rusului, căci acela este mai aproape de noi sau la poștă unde funcționara era o poloneză. Cernăuțiul este un spațiu internațional din acest punct de vedere.  Am învățat să ne respectăm unii altora limba etniei, dar și religia. Să ne respectăm și să ne iubim !

 

     Dansul se termină și Nicolae o conduse pe Elisa la loc.

 

-          Tată , el este Nicolae, este în armată și este licențiat în “Filozofie” ! spuse Elisa.

 

-          Aaaa, în armată ! Mă numesc Heinrich Hensel. Ea este soția mea, Gertrude. Și eu am fost ofițer, la Curtea împăratului din Viena. Când am ieșit  pensie, m-am retras aici în Cernăuți. M-am căsătorit și acum am o mică afacere, o fabrică de alcool medicinal .

 

           Nicolae observă că doamna Gertrude era mult mai tânără decât domnul Hensel.

 

-          Fratele meu a rămas însă la Viena și fiul său, nepotul meu este acolo un avocat renumit , continuă domnul Hensel.

 

-          Da, cu criza aceasta, completă Gertrude... Nepoții mei, Peter și Johannis au plecat peste ocean, tocmai în Canada...

 

-          Îmi permiteți să vă mai vizitez fiica ? întrebă Nicolae.

 

-          Desigur ! spuse bătrânul .

 

-          Acesta este Mihai ! spuse Helga venind rapid spre grup. Ne invită la susținerea licenței sorei lui , Anastasia, la Universitate. Veniți și dumneavoastră domnule Bratu ? întrebă Helga pe Nicolae.

 

-          Desigur ! Chiar îmi face plăcere ! răspunse bărbatul.

 

          A doua zi,  Nicolae  luă toți banii de soldă și se opri la florăria din centrul Cernăuțiului. Intră și spuse băiatului care vindea florile :

 

-          Doresc să comand trandafiri roșii !

 

-          Câți doriți ? întrebă tânărul vânzător.

 

-          De toți banii aceștia ! și Andrei întinse banii de soldă.

 

-          Vă rog să-i trimiteți la următoarea adresă :  Wagnergasse nr. 13, domnișoarei Elisa Hensel, împreună cu acest plic .

 

         Vânzătorul a trimis urgent pe băiatul care trimitea florile la adresa menționată.

 

Acesta ajunse în zece minute cu trandafirii în fața casei, o clădire impunătoare, cu etaj și bătu la ușă. Apăru imediat Gertrude, mama Elisei.

 

-          Am primit comandă, să aduc aceste flori la dumneavoastră ! spuse băiatul.

 

Și începu să descarce din trăsură, buchete imense de trandafiri roșii.

 

-          Unde îi duc ? întrebă el.

 

-          În sufragerie ! spuse mirată femeia.

 

      În câteva minute, camera era acoperită de trandafiri superbi, roșii.

 

- Oare cine mi i-o fi trimis ? întrebă încântată Helga și se repezi cu nerăbdare spre plicul ce însoțea trandafirii.

 

        Pe plic scria cu litere caligrafiate ordonat : “Frumoasei și gingașei domnișoare Elisa, de la Nicolae”. Helga înșfăcă cu putere hârtia și privi încremenită grupurile de versuri ce o acopereau.

 

-          Cum, pentru Elisa sunt ? Nu sunt pentru mine ? Eu sunt mai frumoasă, eu trebuia să primesc trandafirii ! Și  ți-a scris și-o  poezie ! Mie nu mi-a scris nimeni niciodată vreo poezie ! spuse tânăra mânioasă.

 

-          Lasă Helga, nu te supăra, o să primești și tu trandafiri ! o consolă blând Elisa.

 

-          Tu ce te bagi ! N-am nevoie de consolările tale . Nimeni nu-i ca mine ! spuse Helga din ce în ce mai nervoasă și izbucni în hohote de plâns.

 

      Din ziua aceea, Elisa a primit în fiecare zi câte o floare de la Nicolae.

 

           A doua zi, Nicolae veni în vizită la familia Hensel. Casa familiei, cu etaj, era mărginită de case elegante cu două şi trei etaje, pe o romantică stradă pietruită Era cunoscută a fi un loc popular pentru procesiuni de nuntă.

 

           Era prânzul și familia îl invită la masă.

 

-          Rămâneți la noi la masă, domnule Bratu ! spuse Gertrude politicos.

 

       În sufrageria imensă, cu mobilă de lemn sculptată , o masă lungă trona în mijlocul încăperii. În față  era un tablou mare, cu o pictură ce reprezenta o pereche - un ofițer cu poziție și costum impozante, cu o sabie lungă și lucitoare și o doamnă elegantă cu o pălărie enormă și umbreluță. Era domnul Heinrich și doamna Gertrude, când erau mai tineri.

 

       Gertrude pregătise feluri variate – supă de pui, friptură de porc cu cartofi prăjiți și salată de roșii și castraveți iari ca desert un tort imens de ciocolată, cu flori din frișcă dispuse pe partea sa superioară.

 

-          Facem cumpărăturile la 'Elizabethplatz'', bazarul alimentar din apropierea  Pieţii Teatrului, spuse Gertrude. A fost numit așa în onoarea împărătesei austriece Elisabeta, completă ea, considerând că este nevoie de astfel de lămuriri.

 

-          Și ce gânduri de viitor aveți ? îl întrebă Heinreich pe Nicolae.

 

-          Îmi doresc să fiu profesor de “Filozofie”. Aceasta este vocația mea ! Criza mi-a încurcat puțin planurile, dar sunt tânăr și o să-mi ating țelul. Acum însă, aș dori să mă căsătoresc... Aș dori să mă căsătoresc cu Elisa, spuse timid tânărul.

 

           Se făcu liniște. Părinții doreau și ei ca fata lor să se mărite, dar acum erau luați prin surprindere.  Acum, cu criza erau și ei în impas. De curând, guvernul  Iorga tăiase și pensiile , lucru care îi afectase puternic.  Afacerea cu alcoolul medicinal  se dusese de râpă și pensiile ajunseseră singurul venit curent. Care acum nu mai era...

 

-          Dar Elisa este foarte tânără. De abia a ieșit de la “Școala Catolică de Maici”.

 

       În Cernăuți, fetele de familie urmau această școală să învețe să se pregătească pentru căsătorie – învățau limbi străine, să converseze, să cânte, să brodeze, să coasă, să gătească...

 

-          Trebuie să aibă dotă pentru a se căsători cu un ofițer ! spuse Gertrude . Noi avem o casă cu grădină cumpărată lângă Cernăuți. Aceea i-o vom da ca dotă !

 

-          Îmi permite-ți să o invit pe Elisa la o plimbare prin parc ? O voi aduce-o înapoi într-o oră, se adresă Nicolae către părinții fetei.

 

-          Desigur, răspunse Gertrude.

 

       Parcul era aproape de casa Elisei. Un parc fascinant , zugrăvit în nuanțe de verde, rod al vegetației abundente și albul pur, al băncilor, coșurilor de gunoi, al  construcțiilor și anexelor,  vopsite toate într-un alb imaculat. Iar Nicolae cu costumul său de militar și Elisa cu rochia sa de culoarea ghioceilor de primăvară se sincronizau perfect cu cadrul.

 

          Tinerii se așezară pe o bancă, sub un salcâm încovoiat , cu o coroană expandată de frunze, ca o imensă umbrelă de soare.  În fața lor, trona un copac maiestuos, cu formațiuni lemnoase ciudate, ca niște trompe de elefant. Când era privit, copacul parcă avea ceva magnific în el. Părea că  transferă  și admiratorilor săi, o părticică din măreția sa. Ieșea în evidență printre niște tuie înalte și bătrâne, cu tulpina cheală  pe aproape un metru, smotocite de vreme, cu crengile lungi lăsate în jos, ca niște sălcii, care tind să se usuce dar care emană totuși un farmec aparte. În dreapta un rând de salcâmi tineri, abia crescuți stăteau aliniați ca soldații în pluton.  

 

          Ciripitul drăgălaș al păsărelelor, presărat din când în când cu triluri melodioase avea un farmec aparte.  Din depărtare se auzi cântecul suav al unui cuc.

 

          Dar magnetismul miraculos al parcului se datora tufelor de trandafiri de la roșul purpuriu al sângelui și dragostei, la albul curat al nevinovăției și sincerității.

 

          Nicolae rupse un trandafir roșu și-i prinse Elisei în păr.

 

          Frunzele copacilor fremătară ordonat sub mângâierea blândă a vântului. Și Nicolae avu senzația că parcul se transformase într-un tărâm magic, al cuplului primordial.    

 

           Amândoi nu scoteau nicio vorbă. Deși de obicei erau firi sociabile, Nicolae și Elisa, nu erau prea vorbăreți de fel. Vorbeau numai ce era necesar și atunci când trebuia. Dar parcă tocmai limbajul misterios al tăcerii îi unea acum cel mai mult. Le unea sufletele, le unea inimile, pentru totdeauna... În fața lor, se conturau doi corcoduși  filiformi  împletiți  în mod miraculos sub forma unei porți de trecere. Alături, unul curbat, cu o corolă abundentă, îi străjuia...

 

           La întoarcerea spre casă trecură pe lângă teatru. Teatrul din Cernăuţi era o

 

clădire impresionantă, realizată sub influența Școlii de Arhitectură de la Viena.

 

-          Mergem sâmbătă la un spectacol ? întrebă Nicolae,  iubitor  de  cultură            ca-ntotdeauna, bucuros să vadă un nou spectacol dar în același timp și de compania sa.

 

      Ajunseră curând în Piața Centrală. În mijlocul ei,  trona nestingherit  monumentul Unirii, inaugurat în 1924 la Cernăuți în prezența familiei regale.

 

.....................................................................................................................................

 

           Nunta avu loc rapid, fără prea multe pregătiri. De fapt  Nicolae nu a fost niciodată sclavul formalităților. Nici Elisa nu era cu fumuri , ca sora sa Helga. Pentru cei doi, dragostea era lucrul cel mai important. Tot acest spectacol de fațadă nu avea nicio valoare pentru ei . Erau valoroase doar sentimentele ...

 

            Rămaseră în Cernăuți, la părinții Elisei. La casa cu grădină, pe care o primise Elisa ca dotă nu apucaseră să locuiască. O vizitau numai din când în când.

 

           Tatăl Elisei muri curând. Nu a rezistat stresului afacerilor din timpul crizei.      

 

            Elisa era foarte pricepută la treburile casnice. Avea o inteligență practică ieșită din comun. Învăța repede orice presupunea îndemânare. Dacă vedea un om reparând ceva, imediat putea să facă și ea acest lucru. În acest mod, tot ce se strica în casă era remediat fără probleme – instalațiile electrice, aparatele ... Îi plăcea să gătească, să lucreze câte ceva și să cânte , mai ales melodia „Cernăuți, schöne Stadt” . Asculta sfaturile primite și învăța orice era util, de la oricine.

 

-          Dacă te speli pe dinți în fiecare zi, îți vei păstra dantura intactă ! Bunica mea a murit cu toți dinții în gură, pentru că se spăla cu sare zilnic, spunea ea fetei sale.

 

           Nicolae era omul studiului, al cărții. Cariera militară nu era pentru el, dar o executa totuși fără a i se părea o corvoadă, pentru că era o persoană sportivă, rezistentă la efort fizic .

 

             Elisa rămase însărcinată imediat și după nouă luni de căsătorie născu un băiețel frumos foc, Mircea. Se îmbolnăvi rapid încă din primele zile de viață și muri. După un an, Elisa născu prematur o fetiță, plăpândă și sensibilă, care semăna foarte bine cu Nicolae. 

 

.........................................................................................................................................

 

         Într-o zi de sfârșit de iunie al anului 1940, Nicolae era cu plutonul chiar pe malul  Prutului, când a început să se tragă asupra lor. I-a luat pe nepregătite. Fiecare fugea încotro vedea cu ochii. Nu se mai vedea nimic ! Numai gloanțe, praf, țipete disperate...

 

         Când se termină totul, Nicolae era într-o văgăună - ca o peșteră, săpată miraculos în lut, de natură, în malul Prutului, -  lângă un civil, un cioban din sat.

 

-          Doamne, dar cum ați scăpat ! Ați trecut apa pe bârna asta, pe care nu poate în mod normal să trecă un om ! V-am văzut când au început să tragă și nu mi-a venit să cred ochilor. Ați parcurs-o în viteză, de parcă ați fi zburat deasupra apei . Uite ce face frica din om ! îi spuse ciobanul.

 

      Nicolae privi bârna și se gândi că într-adevăr acum nu ar putea să meargă pe ea.  Doar un echilibrist de la circ, după multe exerciții ar fi putut face așa ceva !

 

      În plutonul lui era mare prăpăd. Toți erau însă mulțumiți că scăpaseră cu viața. Văzuseră moartea cu ochii. Doar câțiva erau răniți.

 

           Comandantul îi anunță imediat :

 

-          S-a semnat  pactul  Molotov-Ribbentrop ! Basarabia, Bucovina și ținutul Herței nu mai fac parte din România , sunt cedate ! Vin rușii peste noi .  Avem ordin să ne retragem cu batalionul imediat. Anunțați-vă  familiile și plecați urgent ! Părăsiți Cernăuțiul !

 

      Nicolae fugi rapid acasă. Era îngrijorat pentru Elisa și pentru fiica sa. Dar acestea aflară deja vestea și împachetau de zor lucrurile.

 

-          Vin rușii ! Sunt la câțiva kilometrii ! Se văd deja ! se auzeau de afară strigăte disperate.

 

-          Dar unde mergem ? întrebă Gertrude speriată.

 

-          Veniți la mine, la Timișoara ! Este un oraș cosmopolit ca și Cernăuțiul ! O împletire armonioasă de diferite naționalități, religii ... Oamenii sunt la fel de buni, sociabili și de toleranți unul cu altul ! Satul meu este la câțiva kilometrii depărtare. Iar rudele mele sunt primitoare.

 

         Bagajele erau aproape gata. Erau însă foarte multe obiecte, moștenire de familie, care reprezentau trecutul său... la care trebuiau să renunțe, pe care trebuiau să le lase în urmă...

 

-          Haideți mai repede ! Lucrurile nu mai au nicio valoare acum ! Viața e cea mai importantă ! spuse Nicolae, mai ales că văzuse lucrul acesta cu câteva ore în urmă.

 

         Elisa avea multe lucruri de care o legau diferite amintiri. Era greu să le selecteze. Dar acum, era atât de speriată, încât luă ce i-a venit la îndemână și ce a considerat că este absolut necesar.

 

......................................................................................................................................

 

            În Timișoara ajunseră dimineața. Orașul era deosebit de curat, cu multe zone verzi. Merseră întâi la Teodor, fratele lui Nicolae, care locuia în Timișoara. Nu se puteau caza însă aici. Cu Nicolae nu veniseră numai Elisa și fiica. Erau și Gertrude, mama acesteia , Helga și soțul său. Au plecat atunci spre sat.

 

           În sat era agitație mare.

 

-          Vine Nicu-a popii cu nemțoaicele ! se anunțau între ei sătenii.

 

           Și ieșiseră în drum să vadă și ei doamnele. Nu mai văzuseră până acum îmbrăcăminte atât de elegantă, occidentală și mobilă stil cu încrustații atât de frumoase. Rudele cu bănet  își puseseră în gând la vederea acesteia, să posede și ei pe viitor așa ceva. Și viitorul, prin deportarea în Bărăgan, chiar le-a facilitat dorința de a ajunge curând stăpâni peste mobila dorită.

 

          Era greu pentru un om care a trăit toată viața la oraș, să ajungă deodată la țară. Dar Elisa era o luptătoare. Pentru fiica sa ar fi făcut orice sacrificiu !

 

          Curând, Nicolae își găsi un post de profesor de filozofie în Timișoara. Nu au stat însă mult timp liniștiți. Căci s-a dat ordin de deportare în Bărăgan pentru refugiați și moșieri și au trebuit să părăsească Timișoara.

 

Epilog

 

          După plecarea din Cernăuți, fire optimistă, Elisa - ca toți foștii locuitori ai Cernăuțiului - a încercat toată viața să regăsească farmecul oamenilor și locurilor pierdute. Nu a reușit însă, în cele două orașe în care a locuit. În Călărași s-a consolat  cu frumusețea  Dunării și a locurilor din jur, a unor vecine drăguțe.  În blocul în care a locuit în Brașov, apartamentul său deși era printre cele mai mari construite în epocă, fiind bloc de securiști și turnători la Securitate, pe bulevard central, nu se compara cu maiestuoasa casă din Cernăuți. A nimerit printre aceștia pentru că era proprietate personală, nu dat de la stat - de acolo nu aveau nicio șansă să primească. Vecinii nu erau buni și sociabili ca cernăuțenii, deși Elisa se comporta tot la fel ca în Cernăuți, era amabilă cu ei. Când aveau nevoie de ajutor, la ea veneau. Elisa nu știa însă că ei nu aveau altă ocupație decât de a observa tot ceea ce făcea ea și familia ei,- care era urmărită deoarece a fost refugiată și deportată-,  și să inventeze  și să pârască la Securitate, pentru că erau oameni foarte răi și se pretau la orice. Elisa fiind atât de bună, nu a știut niciodată acest  lucru, pentru că ea nu ar fi făcut așa ceva  și nici  nu-și putea închipui că unii pot fi atât de josnici. La fel și membrii familiei sale. Au aflat de abia după Revoluție, când au putut fi consultate dosarele de la Securitate și de abia atunci și-au explicat multe dintre lucrurile întâmplate ... Unii dintre vecini, au fost atât de pasionați de ceea ce făceau, încât  au continuat să facă același lucru și mulți ani după 1989, până la moarte, deși nu mai primeau niciun  leu, căci se desființase Securitatea. Pârau la Regia de Curent Electric că unii au prea multe și prea scumpe aparate electrice, folosindu-se  și  de câte un fost turnător care lucra în acest domeniu și care venea în casă, în control, pe această bază. Reclamau la Primărie, dacă a fost schimbată ușa apartamentului, dacă s-au închis balcoanele și chiar corespondența altora o citeau întotdeauna, pentru a fi la curent cu tot ce este nou, mai ales că chiar poștărița - care fusese și ea turnătoare la viața ei -  le dădea lor întâi scrisorile și apoi destinatarilor de drept.  

 

          Elisa și Nicolae au fost împreună până în ultima clipă. Nicolae a rezistat tuturor problemelor prin scris.  Scrisul a fost cel care l-a întărit să reziste epocii comuniste, deși nu a putut să-și publice niciodată lucrările datorită regimului.

 

           Ultimii ani, a trebuit să lucreze ca bibliotecar – „om al cărții” ca Lucian Blaga, cum se consola el.  Scria zilnic și faptul acesta i-a menținut mintea și inima mereu tânără, până la sfârșitul vieții.

 

            Elisa, deși mult mai tânără decât el, l-a urmat imediat. După atâția ani petrecuți împreună cu soțul său, deși locuia cu fiica și nepoatele nu a mai rezistat mult. A fost  marcată și de moartea fratelui ei mai mic Anton, la care ținea cel mai mult, deoarece era foarte bun la suflet, comparativ cu Alwin, care era foarte egoist. 

 

         Cu verii Peter și Johannis nu a mai corespondat. Securitatea i-a interzis orice scrisoare venită sau primită peste ocean. Ultima scrisoare o anunța însă că cei doi își împliniseră visul – aveau fiecare ferma proprie. Lucrau însă prea mult și nu au reușit să se căsătorească și să aibă urmași.

 

         Unchiul avocat din Viena, singura rudă din Austria rămasă în viață a fost vizitat de mai multe ori de Anne, fiica lui Alwin, care devenise profesoară de germană și lucra și ca translator uneori, ceea ce-i facilita călătorii în Austria. Nici el nu s-a căsătorit niciodată, nici copii n-a avut.

 

        Pe verii rămași în Cernăuți , care n-au vrut să-și părăsească casele și grădinile i-a mai revăzut o dată, când au venit după treizeci și cinci de ani, împreună cu soțiile, în vizită, în România.