Serghei Rahmaninov

(1873-1943)

Figură romantică prin excelenţă (după unii, de un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov încheie acest tumultuos curent al Istoriei Muzicii, lăsând posterităţii o muzică învăluitoare şi pasionată, de multe ori cu efecte emoţionale profunde asupra audienţei. Poate că nu întâmplător ultimul romantic a fost un rus. Spiritul nesfârşitelor stepe şi păduri de mesteceni a dat ultimei părţi a secolului 19 creatori remarcabili. Intrat adânc, parcă într-o superbă inerţie, în secolul automatizării, maşinilor şi cinismului, Rachmaninov avea să încheie acest suflu gigantic, idealist şi idealizant al muzicii ruse şi universale în general. Dacă pentru contemporanii săi, Rachmaninov era mai ales un mare pianist, cel mai mare, „pianistul secolului", pentru noi, astăzi, el este mai ales un foarte important compozitor, autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate pianului, instrumentul care i-a adus faima mondială.

„Omul care nu zâmbea niciodată" (poreclă pe undeva nedreaptă, datorată mai ales atitudinii din fotografiile sale) Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a  născut la 1 aprilie 1873 în localitatea Oneg, lângă oraşul Semionov din gubernia Novgorod. Era al patrulea copil al familiei, venit pe lume după două fete şi un alt băiat. Tatăl său (Vasili Rachmaninov) era ofiţer în rezervă, iar mama sa (Liuba Butakov), fiică de general. Este de la sine înţeles că băiatul era destinat unei cariere militare, dar toate planurile de viitor aveau să se prăbuşească în urma aventurilor financiare (multe din ele făcute prin aburii beţiilor) ale tatălui său care, după ce şi-a ruinat familia, a dat bir cu fugiţii, pierzându-se undeva, în vastele spaţii ruse.

Muzica făcea parte din viaţa familiei Rach

maninov, atât tatăl cât şi bunicul său cântând la pian. De asemenea, un văr mai mare devenise pianist şi dirijor cunoscut. La vârsta de şase ani, micuţul Serghei începe primele lecţii de pian la Sankt Petersburg cu Ana Orantzki, care, uimită de abilitatea elevului, îl recomandă Conservatorului din oraş. În perioada începerii studiilor la Sankt Petersburg are loc abandonul familiei de către tată şi ruina. Liuba Rachmaninov va cere ajutorul lui Aleksandr Siloti - vărul devenit cunoscut pianist şi dirijor al vremii - care a intervenit prompt în ajutorul familiei şi a insistat ca băiatul să fie trimis la Moscova pentru a studia cu Nikolai Zverev, un eminent pedagog şi om de cultură. Lui Zverev si disciplinei sale de fier îi datorăm cu toţii apariţia celui mai mare pianist al secolului 20. Lungile ore petrecute în compania cunoscutului profesor, câteodată dureros de severe, întotdeauna epuizante, l-au disciplinat pe acest tânăr zbuciumat, înclinat mereu către dezordine şi pasivitate melancolică. În paralel cu studiile de pian urmate cu acest genial „zbir" al pianului, Rachmaninov a urmat şi cursurile teoretice ale Conservatorului din Moscova - la clasele profesorilor Serghei Taneev şi Anton Arensky - pe care îl absolvă la 19 ani cu medalie de aur pentru opera într-un act Aleko (după poemul „Ţiganii" de Puşkin).

În tinereţe, firea pasionată a lui Rachmaninov nu a fost dublată de voinţa şi echilibrul care i-au definit maturitatea. Tânărul Serghei era adesea victima unor crize de depresie condiţionate de succesul sau căderea unor compoziţii, precum şi de evoluţia sau involuţia relaţiilor sale din viaţa particulară. Primul său mare succes a avut loc în 1892 cu Preludiul în Do diez minor, lucrare care îl va aşeza pe Rachmaninov în atenţia publicului şi criticilor. Preludiul avea să-l bântuie pe muzician toată viaţa, fiind permanent solicitat de auditoriul sălilor de concert. După acest succes major urmează o perioadă relativ liniştită care se va curma brusc în 1897, odată cu catastrofala primă-audiţie a Simfoniei No. 1. Lucrarea a fost prost cântată, iar criticii s-au repezit ca hienele asupra tânărului compozitor, deja cunoscut publicului (poate prea cunoscut şi prea devreme, nu?) făcând Simfonia praf şi pulbere. (Ironia sorţii face ca, după moartea muzicianului, majoritatea muzicologilor să considere tocmai această lucrare ca cea mai originală compoziţie a lui Rachmaninov şi - mai mult decât atât - ca cea mai importanta contribuţie a lui Rachmaninov la literatura simfonică!) Nefastul concert a fost dirijat de Aleksandr Glazunov - o figura importantă a muzicii ruse - despre care se spunea că pur si simplu ar fi fost beat în seara cu pricina. Acest zvon, lansat probabil de cercul restrâns de prieteni al lui Rachmaninov, nu a avut priză şi nu are suport material, deşi ar fi fost foarte posibil ca lucrurile să fi stat întocmai aşa. Talentul şi valoarea lui Glazunov erau dublate de o „sete" neostoită, care-l făceau să ţină sticla de băutură pitită în spatele scaunului chiar şi în timpul predării cursurilor la Conservator (după mărturiile unor studenţi, între care şi Dmitri Shostakovici). Rachmaninov a retras lucrarea din circulaţie şi această Simfonie nu avea să mai fie cântata în decursul vieţii autorului ei.

O nenorocire nu vine niciodată singură. În perioada nefastei premiere, tânărul Serghei trecea şi prin chinurile unei dragoste neîmpărtăşite. Aceşti doi factori, combinaţi cu firea predispusă la crize emoţionale şi căderi psihice l-au aruncat pe Rachmaninov într-o profundă depresie, paralizându-i întreaga activitate creatoare timp de trei ani. Cum timpul trecea, iar starea tânărului nu părea să se îmbunătăţească, prietenii au hotărât să-l ducă la un specialist. Astfel a avut loc istorica întâlnire dintre Rachmaninov şi Nikolai Dahl, un cunoscut psihiatru specializat în hipno-terapie. Potrivit propriilor mărturii, în urma şedinţelor de hipnoză, încrederea compozitorului în forţele sale a revenit spectaculos şi, după trei ani de tăcere, Rachmaninov creează în câteva săptămâni capodopera vieţii sale: Concertul No. 2 pentru pian şi orchestră. Lucrarea este dedicată psihiatrului şi „salvatorului meu" Nikolai Dahl. Un alt factor care a contribuit la revenirea spectaculoasă a muzicianului a fost întâlnirea cu Lev Tolstoi, căruia Rachmaninov i-a cântat câteva dintre compoziţiile sale. Marele scriitor a fost impresionat profund de muzica ascultată şi i-a spus: „Oamenii au nevoie de o asemenea muzică. Scrie, dragul meu, scrie!" Întâlnirea cu doctorul Dahl a avut consecinţe importante nu numai în planul profesional, dar şi în cel particular: în această perioadă Rachmaninov se căsătoreşte cu verişoara sa, Natalie Satin.

Prima Revoluţie Rusă (1905) îl prinde pe Serghei ca dirijor al Bolshoi Teatr. Deşi nu a fost implicat direct în această mişcare, Rachmaninov a simpatizat cu insurgenţii, ceea ce l-a făcut ca după înăbuşirea sângeroasă a acesteia să se retragă prudent cu familia la Dresda, în Germania. Aici scrie alte trei lucrări importante: Simfonia a 2-a , poemul simfonic Insula Morţilor (1907) şi Concertul No. 3 pentru pian şi orchestra (1909). Acesta din urma a fost creat special pentru primul său turneu în SUA, un debut pianistic răsunător ce a avut loc la 28 noiembrie 1909 în compania orchestrei simfonice din New York. Au urmat apariţii la fel de strălucitoare în postura de dirijor al noilor sale lucrări simfonice la Philadelphia şi Chicago. În timpul acestui turneu i s-a făcut oferta de a rămâne dirijor permanent al Orchestrei Simfonice din Boston, dar Rachmaninov a refuzat, preferând să se reîntoarcă în Rusia în februarie 1910.

În momentul întoarcerii sale în Rusia, la Moscova se „limpezeau apele" în muzica rusă. Existau trei curente principale: primul era format din susţinătorii Grupului celor Cinci (Balakirev, Borodin, Cui, Mussorgski, Rimski-Korsakov); al doilea grup - mai conservator - era cel al urmaşilor lui Ceaikovski; în sfârşit, o a treia grupare - mult mai restrânsă - era cea a susţinătorilor muzicii lui Aleksandr Skriabin. Rachmaninov a fost asimilat grupului mai conservator ce se considera urmaşul lui Ceaikovski. Şi pe bună dreptate. Lirismul său accentuat, lipsit de inovaţii majore, făcea ca muzica sa, deşi scrisă în secolul 20, să rămână ferm ancorată în spiritualitatea şi estetica secolului 19. Aşa cum spuneam la început, Rachmaninov se dovedea a fi o perfectă şi ultima întrupare a unei tradiţii reprezentate de Ceaikovski - un melodist de anvergură, pătruns de suflul fierbinte şi tumultuos al Romantismului. În anii petrecuţi la Moscova, Rachmaninov scrie Simfonia corala Clopotele, bazată pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe, şi depune o asiduă activitate concertistică în postura de pianist şi dirijor.

După Revoluţia bolşevică din 1917, Rachmaninov părăseşte definitiv Rusia, plecând într-un exil auto-impus mai întâi în Elveţia, apoi în SUA. Proprietăţile familiei, câte mai rămăseseră după aventurile tatălui denaturat, fuseseră distruse de bolşevici. America va deveni căminul său pentru tot restul vieţii. Aşadar, următorii 25 de ani aveau să fie petrecuţi într-un mediu de limbă engleză, o limbă care i-a rămas mereu inaccesibilă, fiind incapabil s-o asimileze cum trebuie. De altfel, „the American way of life" îi era cu totul străin şi, deşi muzicianul va depune o bogată activitate concertistică şi de înregistrări, el se va simţi permanent un exilat, un străin. Va duce o viaţă izolată, înconjurat doar de familie şi un grup restrâns de prieteni. Rusia şi ruşii îi lipseau profund, iar lipsa acestor coordonate din viaţa sa a avut un efect devastator asupra puterii sale creatoare. Într-adevăr, lucrările scrise pe continentul American sunt puţine şi irelevante, muzicianul dedicându-se aproape în întregime vieţii de concert. Două sunt totuşi excepţiile: Simfonia a 3-a (sumbră şi impregnată de spiritul şi melosul slav) şi Rapsodia pe o Temă de Paganini pentru pian şi orchestra, lucrare la fel de cunoscută azi ca şi concertele pentru pian nr 2 si 3. O secţiune a acestei lucrări a făcut furori în toată lumea, fiind folosită ca muzică pentru filmul Somewhere in Time, un mare succes de casă, pe care spectatorii romani şi-l mai aduc aminte sub numele de Undeva, cândva (în rolurile principale: Jane Seymour şi Christopher Reeve).

Spre sfârşitul vieţii, melancolia şi dorul după meleagurile natale au devenit aproape insuportabile, astfel încât, într-un ultim gest disperat, Rachmaninov va comanda - contra unei sume enorme - un pui mesteacăn din Rusia care-i va fi adus în SUA şi plantat în curtea reşedinţei sale. Dorinţa lui Rachmaninov a fost de a fi înmormântat la rădăcina acestui copac „de acasă". Cu toate acestea, muzicianul a rămas activ până în ultimele sale clipe. În ciuda sănătăţii sale din ce în ce mai fragile, Rachmaninov porneşte în ultimul sau turneu prin America în iarna 1942-1943. Toate câştigurile acestui lung şi epuizant şir de concerte sunt donate fondurilor destinate celor afectaţi de război. După un concert la Knoxville, Tennessee, muzicianul cade la pat.

Trist, mai însingurat ca niciodată (fiind, paradoxal, o celebritate) Serghei Rachmaninov - „omul care nu zâmbeşte niciodată" - se va sfârşi în vila sa din Beverly Hills (California) la 28 Martie 1943. În depărtare, „acasă", asediul Leningradului intrase în cel de-al doilea an...  

AUDIŢII ESENŢIALE*

Concertul nr. 2 pentru pian şi orchestră

Concertul nr. 3 pentru pian şi orchestră

Rapsodia pe o temă de Paganini (Rhapsody on a Theme by Paganini)

Preludiul în do diez minor pentru pian (Piano prelude in C sharp minor)

Simfoniile nr 2 şi 3

Etudes tableaux op 33

* Ataşez - unde este cazul - şi traducerea engleză pentru cei interesaţi de a le cumpăra sau împrumuta de la bibliotecile  publice.